Întâmplare, coincidență ?! Rânduială ! - Silvia Urlih

Știi, prietene ?! O să-ți spun un secret …. Este ”secretul ”meu, dar nu eu am inventat roata, deci nu eu am inventat faptul că nu există coincinețe. Eu doar am ”testat” acest fapt, am privit cu mare atenție la tot ce mi s-a întâmplat în ultimul timp. Cândva, pe vremea când îmi permiteam financiar, am ajutat pe foarte multă lume... oameni care erau la anaghie, dar poate că nu trebuiau ajutați, oameni care nu au apreciat gestul meu. Atunci am suferit. Apoi, tot citeam ”primești ce dătuiești” . Nu înțelegeam la ce se referă această scurtă propoziție. Am înțeles , trăind , din propria experiență. Dăruiește când ai, dăruiește când nu ai… primești cu siguranță înapoi înzecit…. Nu de la cel căruia îi dăruiești, ci de la cine nu te aștepți. Nu atunci când ceri, ci atunci când ești la ananghie, atunci când într-adevăr ai nevoie. Și nu mă refer strict la a dărui material, ci și la a dărui sentimente alese, de înțelegere, de răbdare, de iubire, de iertare.

                 Ai auzit și tu cu siguranță , de sute de ori expresia” Dumnezeu lucrează prin oameni”.

Poate că ai înțeles, poate că nu , sensul acestor cuvinte. Întoarce-te în timp, atunci când în viaţa ta ai fost la o răscruce şi nu ştiai care este drumul cel mai bun. Adu-ţi aminte cum ai ridicat privirea spre cer atunci şi, cu lacrimi în ochi ai întrebat : " Ce să fac acum?"...

Atunci când punem această întrebare din tot sufletul, deschidem o poartă. Şi este întotdeauna responsabilitatea noastră să o deschidem. Pentru că există liber arbitru. Deci, dacă noi nu dăm ”undă verde” Divinităţii, dacă noi nu permitem Luminii să intre, ea nu va intra cu forţa. Ea va aştepta până când noi îi deschidem. Va aştepta ca noi să o chemăm. Să nu ai nici o îndoială, că această Lumină există deja deasupra tuturor. Deasupra tuturor, în egală măsură, aşa cum există Cer, peste fiecare, în acelaşi timp... indiferent unde ne-am afla, indiferent ce culoare ar avea pielea noastră, indiferent de binele sau de răul săvârşit până în prezent, indiferent de vârstă, religie, sau condiţie socială. Acelaşi Cer există peste toţi. Şi aceeaşi Lumină. Singurul motiv pentru care nu o simţim cu toţii, este pentru că nu este lăsată să se manifeste. Este ca şi cum, peste întreaga lume ar ploua cu lumină , în fiecare clipă. Dar fiecare om are strategia lui de a accepta această ploaie a luminii . Unii îşi cumpără umbrele cât mai mari, să încapă cât mai mulţi oameni sub ele. Alţii îşi pun doar o şapcă, alţii se bucura lăsându-şi capul descoperit... Atunci când ne rugăm, din tot sufletul, nu facem decât să dăm umbrela la o parte, şi să permitem Luminii să ajungă la noi.

Ce se întâmplă atunci? Cum primim răspunsul? Care sunt acele semne de care se vorbea în vechime şi pe care dorim să le vedem? Oamenii ! ...Sună prea simplu, nu-i aşa?  Dumnezeu lucrează prin oameni. Îţi aminteşti acum? Acea persoană pe care ai întâlnit-o, aparent întâmplător, şi cu care ai început să discuţi ? Şi toate coincidențele care au urmat? Îţi aminteşti acea femeie care a apărut pe bancă, în dreapta ta, atunci când plângeai, cuprins de amărăciune? Îţi aminteşti ce ţi-a spus? Cine crezi că ţi-a spus, de fapt?

Minunile nu sunt efecte speciale. Minunile se întâmplă mult mai firesc decât ne imaginăm. Şi , în realitate, nu sunt altceva decât Răspunsuri. Un răspuns presupune că înainte de toate, s-a pus o Întrebare. Este treaba noastră să punem întrebarea. Dar modul în care o punem, va hotărî atât Răspunsul, cât şi felul în care îl vom primi.

Aşa că , de acum înainte, fii atent la oamenii pe care-i întâlneşti... Fii atent la ”mesajul” lor... Învaţă să citeşti printre rânduri.. Învaţă să asculţi. Şi atunci când vei asculta cu adevărat, Răspunsul va fi atât de uşor de descifrat... atât de limpede!

Priveşte dincolo de aparenţe. Dincolo de efectele speciale, dincolo de aşteptările tale sau de aşteptările celorlalţi. Dincolo de tot ce ţi s-a spus că înseamnă comunicarea cu Divinitatea şi ce înseamnă să fii ghidat, sau ajutat. Nu te fixa pe nimic. Păstrează-ţi mintea deschisă şi cel mai important, păstrează-ţi inima deschisă. Dă la o parte umbrela îndoielii şi permite Luminii să se reverse peste tine.

Priveşte oamenii pe care-i întâlneşti, zi de zi. Priveşte-i cu adevărat. La rândul tău, poţi fi un mesaj pentru cel de lângă tine. Poate şi altcineva te aşteaptă pe tine, aşa cum şi tu aştepţi pe cineva. Fă ceea ce simţi. Lasă ca întreaga ta fiinţă să fie un receptor şi un transmiţător al Luminii Divine.

Viaţa ta se va schimba şi vei descoperi în tine puteri nebănuite. Tristeţea, disperarea, descurajarea, toate acestea vor dispărea din fiinţa ta. Pentru că, acum, în locul lor, va fi atât de multă Lumină, atât de multă Iubire, atât de multă încredere şi putere interioară, încât orice altceva nu şi-ar mai găsi locul în fiinţa ta.

Şi drumul de urmat, ţi se va aşterne la picioare, parcă prin minune. Şi cu fiecare pas, vei ŞTI că totul a fost pregătit pentru tine, prin toate întâlnirile, discuţiile, întâmplările de până acum. Toate te-au adus aici, totul s-a petrecut în aşa fel, încât tu să ajungi aici pe acest drum nou...

SPIRIT LIBER

Împletită cu-al meu chin,

nu vedeam lumina albă,

soarele și-al lui senin,

luna, galbenă și dalbă.

Mă trăgeau dureri în valuri,

suferința m-afunda,

nu vedeam visul din daruri,

lacrima mă scufunda.

Am zburat peste rechini,

înotând prin zări albastre,

am cântat printre castani,

am dansat pe albe astre.

Mi-a fost frică, am strigat

dar am reușit să ies,

sufletul l-am descuiat,

zarea verde am ales.

Astăzi eu plutesc spre stele

de credința m-am legat,

doruri, gânduri și-alte rele

pe cărare le-am uitat.

Ei, ce-atunci mi-au dorit răul,

acum plâng în locul meu,

iar eu zbor, plutesc cu dorul

visului spre Dumnezeu .

Jubilez acum deasupra

mării negre din abis

îngerul mi-a dat aripa

e cu mine , nu în vis !

DE CINE FUG ?

Ce se întâmplă-acum cu mine ?

Iar spre  lumină mă îndrept ,

spre ceruri albe și senine,

spre împlinirea ce-o aștept .

Spre Tine îmi îndrept iar gândul

acum în ceas târziu de seară

alerg în zbor peste pământul

cu ceață, vifor , ger și–ocară.

De cine fug așa speriată?

De mine însămi sau de voi ?

Trecutul, ce-am avut odată

l-am înflorit într-un trifoi.

Cer stelei să mă ia în brațe,

cer lunii să mă aibă-n pază,

cer soarelui să mă înalțe,

să zbor cu mine, să fiu trează.

Trecut-au anii peste mine,

m-am adunat ades de jos…

dar n-am lăsat să mă încline

nimic din ce era grunjos.

Azi visul mi l-am împlinit…

deși mi-a fost atât de greu

și-acum  când merg spre asfințit

sunt tot cu mine și cu Dumnezeu.

Fragment din cartea „Biserica sufletului meu” de Silvia Urlih

Invidiază-mă, căci nu-mi pasă !- Silvia Urlih

            Invidia… ce sentiment dizgrațios, din punctul meu de vedere. Oamenilor le este mai ușor să stea ascunși în spatele neputinței sau nedorinței lor de a acționa pentru binele lor, dar mai ușor, chiar foarte ușor , să arate cu degetul spre cel ce acționează , spre cel ce luptă și muncește pentru a-și înfăptui dorința.

            Eu, mie îmi place să cred că nu fac parte din categoria celor frustrați. Îmi place să cred că îmi văd doar de drumul meu. Nu mă interesează cum și dacă alții își construiesc viața așa cum pot. Privesc în jurul meu și mă bucur de realizările altora. Mă ambiționez să am și eu ce are cel de lângă mine. Dacă el poate să-și depășească limitele, de ce nu aș putea și eu ? Așa văd eu lucrurile.

        Îți spun ceva prietene ce nu-ți vezi de tine, ci de mine: Invidiază-mă, căci sunt mai bună decât tine . Tu o vezi, dar te prefaci că nu-ţi pasă! hai lasă, stiu că îţi pasă. Tu stai pe margine , plânge-ți de milă, spune-ți că nu poți și privește-mă ! Eu nu te văd, nu-ți aud jelaniile cuvintele urâte la adresa mea și-mi urmez cursul vieții. Te crezi în stare să mă poţi judeca? Încearcă , dar mai întâi fă o analiză având ca subiect de studiu persoana ta!

Invidia, dragul meu prieten, este oglinda a ceea ce crezi că nu poţi. Dacă te-ai privi cu atenție , ai vedea cât de multe poți face pentru tine. Ți-ar fi timpul ocupat de tine și nu ai mai avea timp să mă vezi , să mă urmărești pe mine.

Numai după invidia altora îmi dau seama de propria valoare . Cu cât sunt mai vorbită, cu atât cresc în fața mea. Ați putea crede că sunt mândră, orgolioasă, plină de mine. Nu este așa. Eu am încredere în propriile mele forțe, în propria mea valoare. Îmi spun că vreau , îmi spun că pot… și chiar pot.

Aşa a fost mereu şi nu se va schimba ceva, pentru că invidioșii, frustrații, nu au o viață a lor . Stau s-o comenteze pe-a mea , pe-a ta, pe-a celui ce nu are odihnă să-și împlinească visul. Eu mă amuz şi nici nu ştiţi cât de mici sunt în ochii mei .

Cel ce invidiază şi este nefericit… se îmbată cu apă rece şi se crede invidiat … Mi-e milă de cei care invidiază dar zic că-s invidiaţi, care imită fericirea doar să-şi ascundă nefericirea . Îmi iubesc prietenii iar pe duşmani îi ador, pentru că invidia lor mă face să fiu cu o treaptă deasupra lor…

Omul invidiază pe cel în locul căruia ar vrea să fie.

Dacă invidia ar durea întreaga lume ar fi febrilă, ar fi bolnavă , ai vedea peste tot trupuri cocoșate sub gândurile lor mârșave …

Omule ce nu ai vreme de problemele tale, dar mă urmărești pe mine… ce dacă mă vorbeşti pe la spate, voi fi plină de încântare ! Critica ta mă ajută să-mi îndeplinesc visele… Invidia ta îmi hrăneşte orgoliul, mă ambiționează . Trec pe lângă tine, te văd în nimicnicia ta și te las în urmă. Zâmbesc, mă amuz și merg mai departe. Drumul meu este pavat cu speranță… speranța mea.

Să nu uiți… invidia este ura faţă de superioritatea altuia, este pedeapsa ce se biciuiește singură , este obstacolul în calea realizării tale și rampa de lansare în realizarea mea.

CIOB DE OGLINDĂ

Chipul zâmbește

oglinzii din soartă…

zâmbește palid,

lăcrimând…

oglinda i-arată

imaginea spartă,

cu timpul

pe chipu-i șezând.

În vis fără vis

chipul gol se dezmiardă,

amintirea în cioburi

se sparge ,

în cioburi de gânduri

încep să se piardă,

gânduri morbide

printre catarge.

Oglinda zâmbește

spre chipul de ceară,

lumina iubirii-l cuprinde,

aruncă zâmbind

gândul negru afară ,

iar chipul,

tristețea își vinde.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu”- Silvia Urlih

Ești un învingător !- Silvia Urlih

“Adevăraţii învingători nu sunt cei care ajung în vârf, ci cei care ajung cel mai departe pe drumurile cele mai rele. S-ar putea ca despre victoria ta să nu se scrie niciodată pe pagina întâia a ziarelor. Dar tu vei şti despre ea, şi asta contează.” Ernest A. Fitzgerald

Nu îți va da nimeni coronița de învingător, nici măcar tu însuți nu ți-o vei putea oferi , dar dacă vei ști că ți-ai atins scopul în viață este suficient. Întrecerea cu propria ta viață nu are un punct terminus. Viața este o alegere. Este VIAȚA TA. Alege conștient, alege înțelept, alege cinstit. Alege fericirea. Alege să trăiești în iubire și iertare. La capăt de drum vei fi recompensat doar de El… iar El, Dumnezeu nu are un magazin cu trofee.

Dacă m-ai întreba despre regretele pe care le am acum, când am trecut de jumătatea vieții, ți-aș răspunde: Aș fi dorit să am curajul să trăiesc viața asa cum mi-am dorit eu și nu viața pe care alții mi-au impus-o și au așteptat-o de la mine.

Aș fi vrut să nu muncesc atât de mult, până la epuizare și să nu pun preț pe sănătate.

Aș fi vrut să am curajul sa îmi exprim convingerile încă din anii adolescenței și chiar acum, la maturitate. Societatea m-a obligat să-mi reprim simțămintele. M-a obligat să râd la comandă, să zâmbesc de complezență, să-mi controlez gesturile. Părinții mi-au dat o educație, viața o alta. Iar eu… eu am furat câte puțin de la fiecare, încercând să satisfac pe toată lumea.  Viața mi-a scos în cale oameni de calitate, oameni frumoși de la care am avut ce învăța, dar și oameni de joasă speță, de la care, iar am avut ce învăța. De la primii să-i imit, de la cea de-a doua categorie să nu fac ceea ce mie nu-mi place. Am constatat totuși că toată lumea , sau aproape toată lumea au un numitor comun. Sunt puternici. Oamenii puternici reușesc mereu în viață, deși aleg căi diferite pentru a-și îndeplini visele.

Aș fi vrut să îmi permit să fiu mai fericită.

Aș fi vrut… dar cum viața nu poate fi dată înapoi, nu am nici un regret. Dacă ar fi să o iau de la capăt, mi-aș trăi viața exact așa cum au venit evenimentele.

Mi-am propus și-mi propun să gândesc pozitiv. Mi-am propus și-mi propun să scriu doar despre frumos, iubire, lumină și soare. Mi-am propus și-mi propun să fiu veselă, încrezătoare, optimistă și să uit că anii aleargă. În trecere prin fața oglinzii am văzut o femeie. Parcă nu am mai văzut-o până acum. Ce tânără și frumoasă este ! Deși e trecută de 50 de ani, arată foarte bine. Deschid ochii mari, mă uit mai bine și privirea mea verde-albastră mă vede pe mine. Pe mine cea care am sărutat pământul cu palmele , cu fruntea și genunchii ani de zile. Doamne ce tânără sunt ! Sunt tânără pentru că așa mă simt, pentru că așa vreau să mă văd, pentru că așa mi-am dorit și-mi doresc să fiu, pentru că sunt un om puternic, care știe ce vrea. Imaginea din oglindă îmi spune : Silvia, să nu uiți niciodată că sănătatea ți-o menții singură. Tu poți să-ți fii , prin gândirea ta pozitivă, cel mai bun medic. Te doare ceva ? Pune-ți durerea într-un sac și arunc-o în pustiu, acolo unde nu calcă picior de vietate.

Am luat anii cu mine și o mare  parte din ei i-am ascuns în buzunarul de la fustă. M-am supărat pe ei și i-am desființat , așa cum am desființat-o și pe ea.. pe primăvară, care anul acesta a uitat să-mi mai zâmbească. Am ascuns o parte dintre ani pentru că îmi umbresc prezentul, viitorul. Am păstrat în palmă doar câțiva ani frumoși. Păstrez cu mine, în amintirea mea doar ce a fost frumos în viață.

Nu-mi mai fac griji, pentru că oricum viața îmi este scrisă, iar eu trebuie doar să mă supun destinului. La ce bun atâtea griji, când știu că dacă-mi doresc se va îndeplini ? Uneori mai repede și ușor, alteori mai greu, cu poticniri, dar oricum  dorința se îndeplinește. Eu trebuie doar să-mi știu , să-mi cunosc, prioritățile

Îmi port cu demnitate alura de învingător, deși încă am urmele miilor de îngenuncheri pe genunchi. Am muncit și luptat mult cu mine pentru a-mi găsi echilibrul, pentru a mă regăsi. Ochii-mi zâmbesc, zâmbetul mi-e larg și sincer… trupul strigă de încântare. SUNT TÂNĂRĂ !

Regrete ? NU ! nu regret nimic din ceea ce am făcut în viață. De ce ? Pentru că din experiențele urâte din viața mea am învățat.  Am învățat că oamenii nu sunt așa cum mi i-am imaginat eu că sunt. Acum sunt mai prevăzătoare.

Eu, dragul meu prieten, îți ofer virtual, coroana, laurii învingătorului. Mă uit în ochii tăi și-ți spun că meriți acest premiu, pentru că ești un luptător, pentru că ești un învingător.

RÂZI

Când sufletu-ți plânge,

cu lacrimi de gheață

pictează-ți pe chip

un chip ce-ți zâmbește,

aruncă tristețea,

și fugi către viață !

râzi,

iar soarta din nou se-mblânzește

Când trupu-ți se pleacă

și plânge-n tăcere,

iar sufletu-ți strigă cerând

ajutor,

privește-ți cerul fără durere

și râzi,

deschide-ți aripa

spre iubire și zbor.

Când simți cum durerea

îți curmă suflarea,

tristețea-n tăcere

agaț-o de-o stea,

zâmbește,

uită-apăsarea

și râzi,

topește durerea din ea.

Zâmbește cu toamna din tine

râzând,

aruncă frunza uscată în timp,

dansează în clipă,

visează dansând,

trăiește cu tine

și râzi

în nou anotimp.

ÎN MINE PĂMÂNTUL

Cu mine în mine

pământul

trăiește,

din neființă

m-a căutat,

azi m-a găsit,

în mine-nflorește,

cu mine inima-i

stă la sfat.

Seva pământului

îmi șiroiește

pe față,

zburdă cu mine

prin oceanul ceresc,

apa din soare

îmi dă speranță

cu viață în viață

să trăiesc...

Glasul pământului

în mine s-adună

mă strigă,

mă cheamă,

doinește…

susurul vremii-mi

pictează

cunună...

cu mine

magnolia jelește.

În mine ,

pământul cu mine

vibrează,

urîțenia lumii

o iartăm

gemând,

izvorul  iubirii

îmi spune

că-s trează,

că-n viață mă-ntorn

iar și iar

surâzând.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

Fiecare trăire mi-a dat o lecție - Silvia Urlih

          

 

Fiecare trăire mi-a dat o lecție. Dacă am învățat ceva din ele…. Eu cred că da, am învățat să nu le mai repet.

În curând voi împlini 20 ani… 20 ani de când viața a început să-mi surâdă, deschizându-mi ușa spre o altă viață , de când sufletul mi s-a descătușat, devenit liber. Am căutat . M-am rătăcit în căutări printre ani. Ce au fost anii mei , pentru mine ?! Căutări, rătăciri, găsiri și regăsiri. Unde s-a pierdut primăvara, vara ? dar oare să se fi pierdut ? Nu, nu s-au pierdut, deși a fost o vreme când credeam că au trecut anii pe lângă mine fără rost. Nu, nu s-au pierdut. Au lăsat în sufletul meu amprente de neuitat, pentru că nimic din ceea ce am trăit nu a fost întâmplător. Fiecare trăire mi-a dat o lecție. Am plâns, dar am înțeles că nimic nu e întâmplare. Totul, dar absolut totul e rânduială.

M-a căutat toamna și m-a găsit. S-o accept, să n-o accept… Întrebare la care răspund prompt : O accept. O accept cu primăvara și vara din ea. O accept pentru că …. pentru că e a mea, pentru că a venit ea lângă mine, peste mine , îmbrăcându-mă în straie noi de simțire, de gândire . Mi-am deschis poarta sufletului și am primit-o zâmbind în cântec . M-a gătit cu aripi de frunze ruginii, dar puternice. Mi-a prins în păr liane de speranță. M-a așezat în fața oglinzii și mi-a arătat o femeie nouă, o femeie căreia nu-i mai este frică de nimic. De ce să-mi mai fie frică ? A venit ea, toamna și mi-a spus că viața e frumoasă, că viața trebuie trăită , prețuind fiece clipă.

Răscolesc cu palmele frunzele anilor ce s-au întins precum un covor sub tălpile-mi goale. Arunc frunzele ruginii, verzi, galbene, aurii ,deasupra capului, iar din ele plouă peste mine cu amintiri. Mă joc cu amintirile puțin, apoi le las să cadă iar pe covorul de frunze. Frunzele anilor mei trecuți. Frunze îngălbenite pe care le presez în albumul vieții . Frunze veștede ? Nu… frunze vii… amintiri vii .

Ce frumoasă ești toamnă ! Ce bogată și plină de împliniri ești !

ÎMI SCRIE CERUL

Îmi scrie cerul

cu nori albi pe hârtie

că anul meu

a stat pe-o stea de mare,

îmi scrie

că-n vara mea târzie

toamna îmi bate-n suflet

și vrea să-mi culce anii

la picioare.

Îmi scrie cerul

pe cerul vieții mele

că-n cartea mea

mai sunt și file albe,

c-a fost și ger

și soare

c-am dărâmat cu tunete castele

și n-am știut mereu

să-mi pun anii

în salbe.

Mă-mpinge cerul

spre-apusul meu

din carte,

îmi scrie că se-ntrece

cu veacul

dintre file ,

cu litere de ploaie

îmi pune anii-n moarte

și îmi mai scrie

că zilele-mi sunt sclave

și umile .

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

O să te doară ceva într-o zi şi nu o să ştii ce şi de ce. Silvia Urlih

Iubire. Cuvânt simplu, dar cu mari încărcături emoționate. Te-ai întrebat vreodată dacă poți trăi fără iubire ? Eu m-am întrebat și am ajuns la concluzia că, dacă ar fi să nu am pe cine iubi, m-aș ofili precum o floare ce crește în deșert sub arșița soarelui, m-aș usca precum un copac fără rădăcini. Aș fi precum un pom fără fructe și flori. Aș fi precum albia unui râu rămas fără apă, aș fi precum o pădure cu trunchiuri fără ramuri, frunze, flori. Iar sufletul… sufletul mi-ar muri.

Tu îți dorești să fii iubit ? Eu da. Mi-am dorit o viață și încă mi-o doresc. Nu, nu poţi trăi fără iubire. Avem nevoie atât de iubire fizică dar mai ales de cea sufletească. Avem nevoie de mângâieri, de alinări. Sufletul tânjeşte după iubire. Dorința de iubire a sufletului este mai mare decât cea a trupului.

Cel mai mare şi mai frumos cadou pe care ni-l dăruieşte viaţa nu-i făcut din ceva material, nu-i nimic ce poate fi pipăit, mirosit sau gustat . Cadoul fascinant al vieţii e însăşi starea de... a iubi. 

                De-a lungul timpului , încă din viața intrauterină, ne naștem cu sentimentul iubire. Nimeni însă nu e scutit de dezamăgiri… dar sufletul caută, tânjește, aleargă, nu-și află locul în căutarea iubirii. De multe ori iubirea apare în viaţa noastră când ne aşteptăm cel mai puţin . Nu trebuie să spun ce gol poate lăsa însă , când pleacă.

Fără a iubi şi fără a fi iubit, sufletul omului se usucă şi moare.

              Toată lumea fuge de moarte pentru că vrea să trăiască.... dar oare câţi nu fug şi de viaţă fără a înţelege că ea, viaţa , doare uneori... că şi durerea asta joacă un rol , că are farmecul ei...
             Trăim într-o lume plină de zombi ce preferă griul unei inimi reci dar "în siguranţă", o lume de egoişti ce preferă să îmbogăţească un cimitir rece , în loc să îmbogăţească lumea ducând cu ei în mormânt cântecul pe care au fost trimişi să-l cânte, culoarea pe care au fost trimişi să o aducă în lume, toată iubirea pe care erau capabili să o ofere. 

Totul se învârte în jurul iubirii în viaţa asta : iubire pentru părinţi, iubire pentru partener, iubire pentru copii, iubire pentru prieteni ... iubire pentru tot ceea ce ne înconjoară. Iubire divină. Am fi pustii dacă nu am fi avut şansa de a veni Aici să trăim acest sentiment minunat şi înălţător. 

Murim puţin cu fiecare iubire nouă , pentru că de fapt murim după fiecare dezamăgire . Renaştem însă precum pasărea pheonix din propria cenuşă mai puternici , mai pregătiți, mai experimentați și chiar mai buni ...

Dacă Dumnezeu ar condiţiona iubirea Sa de dragostea noastră pentru El, am sucomba cu toţii într-o clipă. "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuți", dar cum să-ţi iubeşti aproapele când tu nu te iubeşti pe tine ? Aşa cum te îngrijeşti de propria ta viaţă, îngrijeşte-te de viaţa tuturor şi atunci viaţa ta va căpăta o dimensiune sublimă.

Iubirea pe care o simţim trebuie tratată cu gingăşie, cu rugăciune de mulţumire şi cu înţelepciunea celui care înţelege natura ei trecătoare şi vrea s-o trăiască în mod conştient, gustându-i frumuseţea ameţitoare. Iubirea altora ne alină, chiar dacă noi ne amăgim, crezând că este doar o himeră. Dragostea altora contează, bunăvoinţa şi răspunsul tandru al celuilalt e un ingredient al bucuriei existenţei, dar nimic, absolut nimic nu poate fi la fel de frumos precum este să simţi tu însuţi iubirea. 

Iubirea este cea care ne trezeşte la viaţă, este cea care ne arată bucuriile simple ale ei , fericire , uneori tristeţe, dar acestea sunt lucrurile care ne arată că suntem vii.. că nu am murit încă.
             Da, putem trăi fără să iubim și să fim iubiți, suntem vii fără iubire, putem trăi fără să rostim cuvântul”te iubesc”, dar sufletul ne este mort. 

Cred că trăim într-o lume în care aproape nimic nu mai e viu şi tot ce se naşte, pe parcurs moare...

Fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte şi după cum o cere societatea în care trăim, însă... ai grijă de sufletul tău, o să te doară ceva într-o zi şi nu o să ştii ce şi de ce. O să te doară sufletul tău secătuit de neiubire.

FĂRĂ IUBIRE, SUFLETUL…

Fără iubire

sufletul ar fi

o floare-n lacrimi,

s-ar plânge lunii

și cerului pătat,

și-ar căuta prin suflete

un suflet fără patimi

și poate…

poate-ar muri în sufletu-i neîmpăcat.

Fără iubire

ai fi un suflet pustiit

și ars pe ruguri,

foc fără flacără

ai fi în infinit,

ai căuta în zeama strugurilor

fără struguri

iubirile pierdute și focul

neînmugurit.

Fără iubire

aș arde în cuvinte mute,

poeme fără suflet

aș scrie pe ecouri,

crucea nu mi-ar urca

câmpia-n vârf de munte,

fără iubire…

sufletul mi-ar rătăci-n cavouri .

fragment din cartea „Biserica sufletului meu”-Silvia Urlih