TE VOI GĂSI ?! - Silvia Urlih

Am plecat

să te caut pe drumuri de nimeni călcate,

am plecat

printre nebune ploi,

printre cugetări aflate în doliu,

să te caut.

Țes,

încă mai țes pânze de azur

din firul gândului rebel,

țes,

încă mai țes copaci din stânci,

smulg cuvântul din taina țesutului

și…

cern praf de stele din piatra lumii,

sfărâmate de întunecimi.

Încropesc un drum,

dintr-un trunchi de copac.

Te caut prin miezul lui,

te caut,

cu unghiile rod în scorbura care

nu se vrea îmbrăcată de lumină.

Am plecat

pe un drum necunoscut mie,

ascuns între nisipuri mișcătoare,

rătăcit în pustiu.

În urma mea, umbre de pași,

în fața mea, urme de îngeri.

Te voi găsi ?!

Silvia Urlih 08.12.2017

SUNT O SEARĂ RĂTĂCITĂ - Silvia Urlih

Sunt o seară rătăcită

sub o boltă

de trăire,

harfa nopții sunt

în noaptea

rătăcită-n cânt de vise,

îi țes serii haină albă,

din eterna-i mărmurire,

țes cu gândul

gând

din gânduri,

țes cuvinte neucise.

Sunt

o seară ce se-mbracă-n rochie neagră de mireasă,

plete blonde-s în lumină, am sorbit din vise albe,

sunt un vis ce-n vis visează că-i năframă de mătasă,

și că-i prinsă-n ramul tău, un stejar cu frunze dalbe.

Sunt

o umbră de-nălțime

într-o talpă

de abis,

un albastru-n asfințit

ce din alb

își prinde aripi,

seară rătăcit-n zi,

lume

într-un singur vis,

sunt o seară rătăcită

într-un vis

din miezul zilei.

Silvia Urlih 06.12.2017

SĂRBĂTORI FĂRĂ VOI - Silvia Urlih

Sărbătorile-au venit,

eu,

cu gându-s tot la voi,

voi,

cei ce ați plecat departe,

în izvorul din pământuri,

v-am condus cu-nlăcrimări,

peste ochi v-am pus marame,

la picioare v-am pus cruci,

să vă fie ușurare.

V-am condus iubiții mei,

mamă,

tată,

soră, frate,

v-am pus flori de busuioc

an de an,

și-o lumânare,

sărbătorile-s sărace fără voi,

dar,

le duc toate,

depărtarea ni-i aproape,

voi veni,

chiar dacă doare.

Sărbătorile-au venit și mi-e sufletul cu voi,

lângă brad, în loc de globuri, voi aprinde lumânări,

ați plecat în lumea bună și lipsită de nevoi,

vă mai caut printre stele, rătăcită-s pe cărări.

Plânge lumânarea-n ceară,

plâng și eu

că-mi este dor,

dor imaginile-n care-l așteptam 

pe Moș Crăciun,

tremuram cu-nfrigurare,

pitulați

lângă cuptor,

azi,

mă doare depărtarea,

lacrimile-n pumn

 le-adun.

Silvia Urlih 06.12.2017

MAI LASĂ-MĂ O CLIPĂ - Silvia Urlih

De ce

mă tulburi iarnă

cu geruirea-n seară,

de ce

îmi intri-n suflet

cu gheață și ninsori,

de ce

nu îmi mai lași

o vară

și-nc-o vară,

aș vrea cu primăvara să fim

două surori.

Nu îmi mai strecura

fulgi de zăpadă-n suflet,

mai lasă-mă o clipă

să simt

căldura-n floare,

mai dă-mi o licărire din soare,

nu-mi fi

plânset,

mai vreau

să fiu copil,

nu vreau

să fiu ninsoare.

Mai lasă-mă un an, sau, poate o secundă,

nu mă cerni cu geruri, nu mă pecetlui,

hai, fă-mă un cadou și leagă-mă în fundă,

mai lasă-mi tinerețea, nu mă încărunți.

 Silvia Urlih 04.12.2017

ARD DOUĂ TRUPURI A IUBIRE - Silvia Urlih

Un aer văratic se-aprinde,

îi plânge-n dimineață roua pe gene,

pleoapa vântului

zburdă pe lacuri,

vălul mărilor stinge buzele înfierbântate

de dorință,

freamătă iarba

sub câmpul arat

de iubire,

se-neacă gura de vorbele care-și doresc să strige,

dar

se rostogolesc în tăcere,

a iubire.

Curge iubirea în cascadă,

erupe vulcanul,

se-adună trupurile

într-unul singur.

Ard două trupuri a iubire,

se aprind și se sting

sub mângâierea caldă a palmelor.

Roua zâmbește a lacrimă fierbinte,

în jur,

parfum a iubire.

 Silvia Urlih 04.12.2017

NOAPTEA NOASTRĂ - Silvia Urlih

Sunt noaptea

ce-a rămas la tine-n gând,

o noapte-n care

ne-adunam tardiv,

în tremurul de şoapte

te întrebam

vibrând :

eu

şi cu tine,

vom putea croi iubirii

un nou tiv ?

M-am dăruit iubirii noastre,

dar,

am rămas infirmă,

m-am lepădat de mine pentru tine

înc-o veșnicie,

din noaptea noastră

a rămas

o lacrimă infimă

pe cerul ochilor ce i-ai iubit,

dar,

nu a fost să fie.

Sunt noaptea ta,

o noapte-n care vei vedea-ntuneric,

ți-am fost lumină,

o lumânare-am fost

pe-a ta cărare,

ți-am fost o stea ce-a luminat

o clipă-n palma ta feeric,

ți-am fost,

mi-ai fost

și nu mai suntem…

doare ?

Silvia Urlih 04.12.2017

CARTEA ÎMI VA FI MORMÂNT - Silvia Urlih

Îmi curg cuvintele în suflet,

aș vrea

să le ridic  spre cer,

îmi spun că-s moarte

și nu pot

să se exprime-n sentimente,

mă-nneacă negrul nevorbirii,

mă doare

că nu pot să strig,

să strig luminii că-i lumină,

că glasu-mi poate fi

ecou.

Se-adună fluviile-n mare,

cuvântul

mi-e ocean ceresc,

aș vrea să strig,

dar,

vorba doare,

mă doare gândul ce-l rostesc,

aș vrea să spun că sunt doar floare,

o floare

pusă în ierbar,

iarba uscată mă înțeapă,

mă doare scoarța ce mă strânge.

Se scurg cuvintele din suflet,

se-așează-n rafturi

la vedere,

așteaptă praful să se șteargă

din cartea scrisă

pe-ndelete,

se strâng cuvintele în carte

iar

cartea îmi va fi mormânt,

mormântu-n care-ascund simțiri,

simțiri ce-au fost

și încă sunt.

Silvia Urlih 02.12.2017

ÎN RUGĂ - Silvia Urlih

Pășesc pe lumină,

pășesc ușor

să nu o tulbur,

iar pașii mă duc spre inima universului.

Privește !

Zbor !

Privește-mi zborul ,

nu-mi spune

că doar păsările știu zbura,

uită-te doar cum îmi deschid aripile

și plutesc peste păduri,

râuri

și gânduri.

Simt suflul cald al iubirii

cum îmi pătrunde

în suflet.

Luminez,

precum licuricii în nopți fără lună.

De ce mă simt atât de ușoară ?

Pentru că nu mai am trup,

am doar penele care îmi conduc sufletul

spre iubirea divină.

Privește-mă și atât.

În rugă mi-am aflat zborul.

Rugăciunea m-a învățat să deschid aripile .

Silvia Urlih 02.12.2017

DIGUL DIN MINE - Silvia Urlih

Sunt adesea dig în calea-mi,

un amnar

care se stinge,
dar,

renasc

din rădăcina trunchiului

de timp smolit,
cresc

în piscul fără vârf,

muntele în mine ninge,
zboară pasărea durerii,

cerul,

nu-mi mai e cernit.

Sunt adesea dig în mine,

digu-l sparg

să fiu iar râu,

zborul mi-e a liberare,

fug

din propriul cavou,

mă adun dintre ciulini

și mă semăn iar

în grău,

rămân stea,

îmi caut cerul,

zbor

cu zborul din ecou.

Silvia Urlih 02.12.2017

ÎMI PLÂNGE RAMURUL - Silvia Urlih

Îmi plânge ramura și frunza,

iar lacrima

îmi pare piatră,

îmi plânge trunchiu-ncărunțit și

desfrunzit de înflorire,

îmi plânge-a ploaie,

a ninsoare,

iar seva mi-este înghețată,

îmi plânge șoapta-a primăvară

și dor îmi e

de regăsire.

Îmi plouă norii-a plumb și doare,

mă doare ramul

desfrunzit,

pare că-s noapte-n zi cu soare,

pare că-s zi în noapte-amară,

pare că-s nour care plânge

după copacul înverzit,

pare că-s om,

femeie-n stâncă,

iar vara

nu-mi mai e a vară.

Îmi plânge ramurul uscat,

îmi plouă-a ploaie

înghețată,

mă doare-n sevă-ncremenirea

iar buzele

îmi plâng a verde,

sunt un atom fărâmițat

în ploi de gheață afânată,

îmi plânge ramul prea cernit,

căci

frunza în neant

se pierde.

 Silvia Urlih 02.12.2017