Câte dintre noi nu și-a pus aceste întrebări ? Câte dintre noi a avut curajul să-i spună persoanei iubite ? Cât timp a durat să poți rosti aceste cuvinte ? Multe dintre noi nu reușesc și le plâng de milă, multe reușesc și le felicit.
Învăţ să-l las să plece pe cel care nu mai vrea să mai rămână, învăţ că iubirea adevărată se întoarce de una singură, umilită, şchioapă, diformă şi rănită, dar fericită că a revenit acasă. Încerc să înțeleg transformarea lui. Luptă pentru a te cuceri, apoi, sigur pe el că ești a lui, te uită, nu te mai vede, nu te mai bagă în seamă.
La începutul relației, pasiune, vorbe frumoase, gesturi galante. După un timp, uneori mult prea scurt, politeţe şi atât. În rest... fiecare cu lumea lui, fiecare cu gândurile, tristeţile, visele şi speranţele proprii. Şi totuşi alături de tine , este el, cel care ar putea să te aline, cu care odinioară obişnuiai să râzi şi pe umărul căruia obişnuiai să te sprijini. Singurătatea în doi doare mai tare decât singurătatea- singurătate. Singurătatea în doi înseamnă să te găseşti prins într-o relaţie condamnată la moarte dar din care nu te poţi desprinde, sau nu vrei să te desprinzi. Nu vrei, pentru că, undeva, în adâncul sufletului încă mai speri că ceva, cumva, undeva... se va schimba. Speri că celălalt va simţi, îşi va da seama că suferi... că tăcerea lui doare. Încă nu ai puterea să recunoşti adevărul. Nu vrei să recunoști că lumina asta mică a speranţei pâlpâie din ce în ce mai slab şi că poate până la urmă o face din inerţie... Nu vrei, pentru că atunci când aduci vorba despre faptul că ești singură lângă el, ți se spune că vinovatul ești tot tu. Și atunci încerci să-ți cauți vina, să vezi unde ai greșit. Ți se spune cu atâta hotărâre , că tu, ființă sensibilă chiar crezi că tu și doar tu, ești vinovată de prăpastia care se deschide între voi.
Ce este de fapt singurătate în doi ? Înseamnă să trăieşti fundamental separat, dar totuşi împreună şi asta cred că înseamnă moarte lentă: a relaţiei şi până la urmă a sufletului, îngheţat de atâta răceală. Te închizi în tine, nu mai zâmbești, te vezi în oglindă ofilită, ridată, tristă.
Ție, femeie,meriţi să ţi se deschidă uşa şi să ţi se vorbească politicos. Da! Meriţi să ţi se răspundă galant, să fii ajutată să duci plasele grele . Meriţi să primeşti răspunsuri pertinente! Meriţi să asculţi şi să fii ascultată! Meriţi să fii întâmpinată de cuvinte calde, nu injurii sau glume proaste!
Și da, meriţi timpul celui de lângă tine. Are timp pentru orice altceva, dar când vine vorba de tine e ocupat. Nu vrea, deși știe răspunsul la rugămintea ta. Nu crezi că meriţi să petreci timp cu cel pe care îl iubeşti? Şi dacă el nu vrea să stea cu tine, de ce crezi că te iubeşte?... dacă te mai iubește.
Meriţi să fii tratată ca o femeie iubită. Nu trebuie să fii ascunsă, nu trebuie să accepţi un comportament îndoielnic, nu meriţi să fii ignorată!
Nu e un păcat să dai frâu liber emoţiilor. Nu e o tragedie dacă plângi. Şi în mod cert nu moare nimeni dacă ceri explicaţii…. Dacă bineînțeles el îți vede lacrima.
Fii conștientă că meriţi un bărbat care să aibă grijă de tine. Da, bărbatul de lângă tine trebuie să te ajute, să te sprijine, să îţi ofere siguranţă. Asta înseamnă că nu e numai obligaţia ta să repari prin casă, să trudeşti că roboţelul, să aduci venituri substanţiale, să programezi , să ai ultimul cuvânt într- o discuție. De ce ? pentru că dacă iei o decizie bună, nu vei fi aplaudată, ci el își va lua ca și recompensă rezultatul pozitiv. Dacă decizia este proastă, vinovatul ești tu. Nu înțeleg de ce el, ei, nu au curajul deciziilor.
Tu, femeie,meriţi un bărbat, nu o creatură care se complace în violenţă, mizerie şi de multe ori, alcool. Cu cât ai să tolerezi "micile excese", cu atât ai să te trezeşti cu altele mai mari.
Ce căutăm noi de fapt la un bărbat ? Un umăr tandru pe care să ne odihnim fruntea obosită, poate o mamă, un fiu, un tată, un frate…. Poate toate acestea la un loc. Dacă cel pe care îl iubim știe să ne ofere umărul, suntem în stare să dărâmăm munții. Dacă nu, ne ofilim precum floarea neudată.
Noi, dragele mele, suntem frumoase, inteligente şi pline de viaţă! Chiar merită să ne complăcem în relaţii de doi lei? Alegerea e a noastră !
Aștepți cu răsuflarea tăiată să ți se mai spună ”Te iubesc”. Îl rogi din priviri, uneori, mai în glumă, mai în serios îi reproșezi chiar că nu ți-a mai spus de mult acest simplu dar foarte important cuvânt ”TE IUBESC”
Tu, femeie, meriți să ți se spună cu sufletul ” te iubesc draga mea”. De când nu ți-a mai spus ”te iubesc”?
LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE, FEMEIE !
MI-AM PUS PE UMERI ARIPI
Într-o rătăcită seară
sub oceanul poleit,
mi-a ieșit în cale luna
în albastru-i satinat,
m-a oprit din mersu-mi
iute
și mi-a spus
abia șoptit,
că e vremea să schimb
negrul
într-un alb imaculat.
Agățat de brațul zilei
și cu mintea nicăieri,
i-am răspuns așa-ntr-o doară
că de negru
mă dezic,
că în azi mai pot rămâne
deși astăzi
parcă-i ieri
și că cerul mi-e înaltul
că-s doar om
un punct…nimic.
Într-o rătăcită seară
mi-am prins visele
la brâu,
am plecat spre albul
lunii
agățată de luceferi,
mi-am golit uitarea-n sac
și am aruncat-o-n râu,
negru-n alb l-am îmbrăcat
și mi-am pus pe umeri
aripi.
fragment din cartea „Biserica sufletului meu ” - Silvia Urlih
