Un buchet imens de ani. Silvia Urlih

Există în viața fiecăruia o zi, o singură zi, o zi unică, dintre cele 365 ale anului. O zi în care îți serbezi ziua de naștere. Ți-o serbezi, sau nu, dar ea este scrisă cu litere de-o șchioapă în certificatul de naștere. E ziua ta , ziua în care ai văzut lumina  aștrilor… luna , soarele, lumina sau întunericul.  Poate că și tu, ca și mine,  te întrebi : să mă bucur, sau să mă întristez ? Să dansez alături de rude și prieteni, sau să mă închid într-un ungher al casei, să-mi închid telefonul și orice alte legături cu exteriorul. La începutul vieții mă bucuram că se adună unul lângă celălalt, sau unul peste alții, anii. Apoi, o dată cu trecerea lor, au început să mă sperie. Mă îngrozea faptul că îmbătrânesc. Așa am gândit până la 50 de ani.

Mi-amintesc cu nostalgie că m-am trezit de dimineață cu o senzație de plâns inexplicabil. Mi-am luat plânsul cu mine și m-am mobilizat pentru organizarea petrecerii.  Am invitat peste 50 de persoane. Le-am rugat să nu-mi aducă nici un fel de cadou. Am râs, am glumit, am dansat, dar…. Dar ceva nu-mi dădea pace. Ceva, un gând , îmi alunga din  când în când zâmbetul  . Vorbeam, dansam, râdeam, dar nu mă simțeam acolo, la petrecere. Mă ascunsesem în mine, în singurătatea mea…. Vorbeam necontenit cu mine.  Acea petrecere mi s-a părut un calvar la care m-am supus cu bună știință. Am ajuns acasă, ruptă de oboseală… nu de cea a dansului,  ci de cea a gândurilor. M-am așezat  pe un scaun afară și admirând stelele mi-am continuat convorbirea cu mine: ”50 de ani… cincizeci de ani… Ce mult mi se pare… dar eu… eu nu mă simt îmbătrânită, mă simt ca și cum aș avea 20 de ani… De ce se plângeau oamenii care aveau cândva aceeași vârstă ca și mine acum, iar eu eram copilandră ?”

Răspunsul l-am aflat foarte curând, tot de la mine. Poate, spre deosebire de generația mea trecută, am înțeles ce înseamnă să știi să îmbătrânești  frumos. Mi-am acceptat vârsta biologică, dar nu mi-am acceptat gândurile negative care mă trimeteau spre bătrânețe…. Mi-am acceptat anii, dar nu și povara lor. Mi-am spus și-mi spun tot timpul că sunt ceea ce gândesc, că am ceea ce-mi doresc. Când mi-e sete, beau , când mi-e foame, mănânc, când mi-e somn, dorm. Așa-i și cu sănătatea, cu anii…  Refuz să fiu bolnavă, refuz să îmbătrânesc, gonesc ridurile și-mi ascund părul grizonat.

Dar… eu , ca și mulți alții mai am o zi de naștere… de renaștere de fapt. Am renăscut prin moartea unui suflet tânăr . Poate de aceea mă simt ca la 20 de ani?! Pentru că viața mea a început cu 20 de ani în urmă ?

De multe ori am impresia că sunt doar un actor care  joacă în propriul film, că mă joc de-a viața, că de fapt sunt, dar nu sunt.

În tinerețe îmi doream să am anii pe care astăzi îi am. Îmi doream să fiu tratată cu seriozitate, să fiu o doamnă. Am ajuns să am ce mi-am dorit; un buchet imens de ani .

O VIAȚĂ DE VIEȚI

Mi-e sufletul copil rătăcit

în femeie,

m-am pierdut în sânge,

iar astăzi mă doare…

mă doare când ard ,

căci sunt o scânteie

ce ninge

când se atinge de altare.

Mi-e sufletul copil rătăcit

printre ere,

ieri am aflat

că locul meu…

nu-i aici,

îmi caut nașterea…

m-aș boteza în ulciorul cu fiere

dacă aș ști

că viața nu-i kitch.

Mi-e sufletul copil

cu zâmbetul smuls,

pare c-aș fi într-o stâncă

sub ruguri,

mă uit în trecut

și văd

că am strâns

o viață de vieți …

din neantul cu muguri.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih