Copilul
dorit crește precum un trandafir în glastră, cel nedorit crește precum un
ciulin înflorit într-un câmp de flori.
Trandafirul este udat , hrănit cu dragoste, ciulinul crește solitar, căutând să
fure sau să împrumute din frumusețea florilor de câmp. Și trandafirul și
ciulinul au spini. De spinii trandafirului nu te ferești, pentru că ai opțiunea
de a alege de unde să-l prinzi, de cei ai ciulinului te ferești, ți-e teamă, pentru
că știi că este un spin. De multe ori ai marea surpriză să constați că ciulinul
are spinii moi, catifelați, blânzi, parcă așteaptă să-l iei în palme, să-l
cureți , să-l mângâi, să-l iubești. Ai surpriza să constați că ciulinul crește
mai frumos și mai curat decât un trandafir.
Nu
există zi să nu trec pe lângă femei nefericite. O simt în privirea lor, în
modul bădăran în care târăsc copiii nedoriţi după ele, simt mânia, supărarea,
deznădejdea lor. Şi de fiecare dată mă întreb de ce? De ce au făcut copilul pe
care nu și l-au dorit, de ce au o relaţie nefericită… de ce se complac în tot
ceea ce fac?
De
fiecare dată îmi doresc să le opresc şi să le întreb. Îmi dau seama că aş primi
un răspuns pe care îl știu deja, aşa că mă opresc. Şi stau câteva minute bune
"admirând" cu ochi înlăcrimați scene frivole… un el şi o ea care se
înjura de zor, o ea care "ţine" un copil în braţe cu "dragoste
maternă", o familie "fericită". O ea care a făcut un copil doar
pentru ”a-l lega de ea” pe bărbatul dorit.
Să
te întrebi de ce? Din punctul meu de vedere, nu e un cerc vicios, aşa cum se
grăbesc mulţi să îl catalogheze, ci autosuficienţa. Femeile ajung să accepte
bărbaţi care nu merită şi viceversa. Ne mulţumim cu relaţii frustrante, cu
probleme latente, cu nepăsarea și răceala celui de lângă noi. De ce? De teama
singurătăţii, de judecata celor de lângă, de faptul că el îi asigură liniștea
financiară, de frica viitorului. Uneori e mult mai bine să fii fericită
singură, decât tristă într-o căsnicie.
Dar copilul… copilul care este născut doar ca
și paravan…. El ce vină are ? Se întreabă mama lui cât de mut suferă de
singurătate, de nebăgare în seamă, de neiubire ? Simte ea, mama , vede ea mama ,
că acest copil crește în glastră precum un ciulin pe câmpul sterp, golit de
flori ?
Când
eşti copil nu înţelegi. Simți doar cum te închizi în tine, nu vrei să vezi și
să auzi certurile din familie, nu vrei și nu înțelegi de ca mama îți strigă ”
și toate astea doar din vina ta !” Trec pe lângă tine cuvintele. Prima dată te
miri, a doua oară plângi, a treia oară deja nu mai auzi. Dar trec anii şi
începe suferinţa. Mai ales dacă ţi se repetă că ești un copil nedorit,
dacă ți se aruncă cu cruzime în față ” Eu nu te-am vrut ”
Dragilor,
vă rog eu mult de tot, nu îi spuneţi niciodată copilului vostru că nu l-aţi
vrut, că s-a năsut întâmplător, chiar dacă este purul adevăr. Nici nu vă
imaginaţi cât de mult va suferi şi ce va simţi toată viaţa. Nu-i arătați
copilului că este o povară asupra voastră, că este o piedică în calea realizărilor voastre şi ca
o reamintire constantă a ceea ce nu a fost să fie.
Am
fost un copil nedorit. Doare foarte tare afirmaţia asta, dar așa a fost. Aşa că
aveţi grijă să nu îi faceţi niciodată pe cei mici să creadă asta!
Copilul
este în viața voastră un trandafir pe care îl sădiți în glastra familiei
voastre, sau doar în glastra ta mamă ! Iubește-l , îngrijește-l și fă-l să
simtă căldura iubirii tale, mamă ! De ciulini este plin câmpul. Va veni un timp
când vei căuta floarea sădită de tine și vei constata cât de mulți țepi are.
LUMINA
VIE A IUBIRII FIE CU TINE !
IARTĂ-MĂ DOAMNE !
În albul dimineții
ce încă mai trăiește,
înnot în lacrimi,
sufletul mi-e trist…
cu roua ce din verde
izvorăște
trupul
mi l-aș sculpta în ametist.
În toamnă ,
sufletul mi l-aș ucide
să uit de mine,
să uit de toate
Poarta lumânării să o pot
deschide,
să duc la Domnul
clipele-mi săpate.
De-atâtea patimi, inima
mi-a stat,
sângele –n ea înzăpezește,
pe câte doruri mai am
de-ngenunchiat
s-ajung la Domnul meu , ce
mă iubește!?
În lacrima din rouă ce mă
doare,
mă arde-o rugăminte ,
mă apasă…
cu mine Domnul meu
să ai răbdare
nu mă uita,
știu că de mine îți mai
pasă…
De câte ori am fost
îngenunchiat
m-ai sfătuit
că trebuie să trăiesc,
mi-ai spus
că viața nu este un păcat
și pentru toate astea,
îți mulțumesc !
Acum,
când dimineața
mă-mpresoară,
rugă spre Tine-aduc cu
îndurare….
TU fă ca sufletul să nu mai
doară…
îngenunchez,
îți mulțumesc
și-ți cer iertare.
fragment din cartea „Biserica sufletului meu ”- Silvia Bya Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu