Invidiază-mă, căci nu-mi pasă !- Silvia Urlih

            Invidia… ce sentiment dizgrațios, din punctul meu de vedere. Oamenilor le este mai ușor să stea ascunși în spatele neputinței sau nedorinței lor de a acționa pentru binele lor, dar mai ușor, chiar foarte ușor , să arate cu degetul spre cel ce acționează , spre cel ce luptă și muncește pentru a-și înfăptui dorința.

            Eu, mie îmi place să cred că nu fac parte din categoria celor frustrați. Îmi place să cred că îmi văd doar de drumul meu. Nu mă interesează cum și dacă alții își construiesc viața așa cum pot. Privesc în jurul meu și mă bucur de realizările altora. Mă ambiționez să am și eu ce are cel de lângă mine. Dacă el poate să-și depășească limitele, de ce nu aș putea și eu ? Așa văd eu lucrurile.

        Îți spun ceva prietene ce nu-ți vezi de tine, ci de mine: Invidiază-mă, căci sunt mai bună decât tine . Tu o vezi, dar te prefaci că nu-ţi pasă! hai lasă, stiu că îţi pasă. Tu stai pe margine , plânge-ți de milă, spune-ți că nu poți și privește-mă ! Eu nu te văd, nu-ți aud jelaniile cuvintele urâte la adresa mea și-mi urmez cursul vieții. Te crezi în stare să mă poţi judeca? Încearcă , dar mai întâi fă o analiză având ca subiect de studiu persoana ta!

Invidia, dragul meu prieten, este oglinda a ceea ce crezi că nu poţi. Dacă te-ai privi cu atenție , ai vedea cât de multe poți face pentru tine. Ți-ar fi timpul ocupat de tine și nu ai mai avea timp să mă vezi , să mă urmărești pe mine.

Numai după invidia altora îmi dau seama de propria valoare . Cu cât sunt mai vorbită, cu atât cresc în fața mea. Ați putea crede că sunt mândră, orgolioasă, plină de mine. Nu este așa. Eu am încredere în propriile mele forțe, în propria mea valoare. Îmi spun că vreau , îmi spun că pot… și chiar pot.

Aşa a fost mereu şi nu se va schimba ceva, pentru că invidioșii, frustrații, nu au o viață a lor . Stau s-o comenteze pe-a mea , pe-a ta, pe-a celui ce nu are odihnă să-și împlinească visul. Eu mă amuz şi nici nu ştiţi cât de mici sunt în ochii mei .

Cel ce invidiază şi este nefericit… se îmbată cu apă rece şi se crede invidiat … Mi-e milă de cei care invidiază dar zic că-s invidiaţi, care imită fericirea doar să-şi ascundă nefericirea . Îmi iubesc prietenii iar pe duşmani îi ador, pentru că invidia lor mă face să fiu cu o treaptă deasupra lor…

Omul invidiază pe cel în locul căruia ar vrea să fie.

Dacă invidia ar durea întreaga lume ar fi febrilă, ar fi bolnavă , ai vedea peste tot trupuri cocoșate sub gândurile lor mârșave …

Omule ce nu ai vreme de problemele tale, dar mă urmărești pe mine… ce dacă mă vorbeşti pe la spate, voi fi plină de încântare ! Critica ta mă ajută să-mi îndeplinesc visele… Invidia ta îmi hrăneşte orgoliul, mă ambiționează . Trec pe lângă tine, te văd în nimicnicia ta și te las în urmă. Zâmbesc, mă amuz și merg mai departe. Drumul meu este pavat cu speranță… speranța mea.

Să nu uiți… invidia este ura faţă de superioritatea altuia, este pedeapsa ce se biciuiește singură , este obstacolul în calea realizării tale și rampa de lansare în realizarea mea.

CIOB DE OGLINDĂ

Chipul zâmbește

oglinzii din soartă…

zâmbește palid,

lăcrimând…

oglinda i-arată

imaginea spartă,

cu timpul

pe chipu-i șezând.

În vis fără vis

chipul gol se dezmiardă,

amintirea în cioburi

se sparge ,

în cioburi de gânduri

încep să se piardă,

gânduri morbide

printre catarge.

Oglinda zâmbește

spre chipul de ceară,

lumina iubirii-l cuprinde,

aruncă zâmbind

gândul negru afară ,

iar chipul,

tristețea își vinde.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu”- Silvia Urlih

Ești un învingător !- Silvia Urlih

“Adevăraţii învingători nu sunt cei care ajung în vârf, ci cei care ajung cel mai departe pe drumurile cele mai rele. S-ar putea ca despre victoria ta să nu se scrie niciodată pe pagina întâia a ziarelor. Dar tu vei şti despre ea, şi asta contează.” Ernest A. Fitzgerald

Nu îți va da nimeni coronița de învingător, nici măcar tu însuți nu ți-o vei putea oferi , dar dacă vei ști că ți-ai atins scopul în viață este suficient. Întrecerea cu propria ta viață nu are un punct terminus. Viața este o alegere. Este VIAȚA TA. Alege conștient, alege înțelept, alege cinstit. Alege fericirea. Alege să trăiești în iubire și iertare. La capăt de drum vei fi recompensat doar de El… iar El, Dumnezeu nu are un magazin cu trofee.

Dacă m-ai întreba despre regretele pe care le am acum, când am trecut de jumătatea vieții, ți-aș răspunde: Aș fi dorit să am curajul să trăiesc viața asa cum mi-am dorit eu și nu viața pe care alții mi-au impus-o și au așteptat-o de la mine.

Aș fi vrut să nu muncesc atât de mult, până la epuizare și să nu pun preț pe sănătate.

Aș fi vrut să am curajul sa îmi exprim convingerile încă din anii adolescenței și chiar acum, la maturitate. Societatea m-a obligat să-mi reprim simțămintele. M-a obligat să râd la comandă, să zâmbesc de complezență, să-mi controlez gesturile. Părinții mi-au dat o educație, viața o alta. Iar eu… eu am furat câte puțin de la fiecare, încercând să satisfac pe toată lumea.  Viața mi-a scos în cale oameni de calitate, oameni frumoși de la care am avut ce învăța, dar și oameni de joasă speță, de la care, iar am avut ce învăța. De la primii să-i imit, de la cea de-a doua categorie să nu fac ceea ce mie nu-mi place. Am constatat totuși că toată lumea , sau aproape toată lumea au un numitor comun. Sunt puternici. Oamenii puternici reușesc mereu în viață, deși aleg căi diferite pentru a-și îndeplini visele.

Aș fi vrut să îmi permit să fiu mai fericită.

Aș fi vrut… dar cum viața nu poate fi dată înapoi, nu am nici un regret. Dacă ar fi să o iau de la capăt, mi-aș trăi viața exact așa cum au venit evenimentele.

Mi-am propus și-mi propun să gândesc pozitiv. Mi-am propus și-mi propun să scriu doar despre frumos, iubire, lumină și soare. Mi-am propus și-mi propun să fiu veselă, încrezătoare, optimistă și să uit că anii aleargă. În trecere prin fața oglinzii am văzut o femeie. Parcă nu am mai văzut-o până acum. Ce tânără și frumoasă este ! Deși e trecută de 50 de ani, arată foarte bine. Deschid ochii mari, mă uit mai bine și privirea mea verde-albastră mă vede pe mine. Pe mine cea care am sărutat pământul cu palmele , cu fruntea și genunchii ani de zile. Doamne ce tânără sunt ! Sunt tânără pentru că așa mă simt, pentru că așa vreau să mă văd, pentru că așa mi-am dorit și-mi doresc să fiu, pentru că sunt un om puternic, care știe ce vrea. Imaginea din oglindă îmi spune : Silvia, să nu uiți niciodată că sănătatea ți-o menții singură. Tu poți să-ți fii , prin gândirea ta pozitivă, cel mai bun medic. Te doare ceva ? Pune-ți durerea într-un sac și arunc-o în pustiu, acolo unde nu calcă picior de vietate.

Am luat anii cu mine și o mare  parte din ei i-am ascuns în buzunarul de la fustă. M-am supărat pe ei și i-am desființat , așa cum am desființat-o și pe ea.. pe primăvară, care anul acesta a uitat să-mi mai zâmbească. Am ascuns o parte dintre ani pentru că îmi umbresc prezentul, viitorul. Am păstrat în palmă doar câțiva ani frumoși. Păstrez cu mine, în amintirea mea doar ce a fost frumos în viață.

Nu-mi mai fac griji, pentru că oricum viața îmi este scrisă, iar eu trebuie doar să mă supun destinului. La ce bun atâtea griji, când știu că dacă-mi doresc se va îndeplini ? Uneori mai repede și ușor, alteori mai greu, cu poticniri, dar oricum  dorința se îndeplinește. Eu trebuie doar să-mi știu , să-mi cunosc, prioritățile

Îmi port cu demnitate alura de învingător, deși încă am urmele miilor de îngenuncheri pe genunchi. Am muncit și luptat mult cu mine pentru a-mi găsi echilibrul, pentru a mă regăsi. Ochii-mi zâmbesc, zâmbetul mi-e larg și sincer… trupul strigă de încântare. SUNT TÂNĂRĂ !

Regrete ? NU ! nu regret nimic din ceea ce am făcut în viață. De ce ? Pentru că din experiențele urâte din viața mea am învățat.  Am învățat că oamenii nu sunt așa cum mi i-am imaginat eu că sunt. Acum sunt mai prevăzătoare.

Eu, dragul meu prieten, îți ofer virtual, coroana, laurii învingătorului. Mă uit în ochii tăi și-ți spun că meriți acest premiu, pentru că ești un luptător, pentru că ești un învingător.

RÂZI

Când sufletu-ți plânge,

cu lacrimi de gheață

pictează-ți pe chip

un chip ce-ți zâmbește,

aruncă tristețea,

și fugi către viață !

râzi,

iar soarta din nou se-mblânzește

Când trupu-ți se pleacă

și plânge-n tăcere,

iar sufletu-ți strigă cerând

ajutor,

privește-ți cerul fără durere

și râzi,

deschide-ți aripa

spre iubire și zbor.

Când simți cum durerea

îți curmă suflarea,

tristețea-n tăcere

agaț-o de-o stea,

zâmbește,

uită-apăsarea

și râzi,

topește durerea din ea.

Zâmbește cu toamna din tine

râzând,

aruncă frunza uscată în timp,

dansează în clipă,

visează dansând,

trăiește cu tine

și râzi

în nou anotimp.

ÎN MINE PĂMÂNTUL

Cu mine în mine

pământul

trăiește,

din neființă

m-a căutat,

azi m-a găsit,

în mine-nflorește,

cu mine inima-i

stă la sfat.

Seva pământului

îmi șiroiește

pe față,

zburdă cu mine

prin oceanul ceresc,

apa din soare

îmi dă speranță

cu viață în viață

să trăiesc...

Glasul pământului

în mine s-adună

mă strigă,

mă cheamă,

doinește…

susurul vremii-mi

pictează

cunună...

cu mine

magnolia jelește.

În mine ,

pământul cu mine

vibrează,

urîțenia lumii

o iartăm

gemând,

izvorul  iubirii

îmi spune

că-s trează,

că-n viață mă-ntorn

iar și iar

surâzând.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

Fiecare trăire mi-a dat o lecție - Silvia Urlih

          

 

Fiecare trăire mi-a dat o lecție. Dacă am învățat ceva din ele…. Eu cred că da, am învățat să nu le mai repet.

În curând voi împlini 20 ani… 20 ani de când viața a început să-mi surâdă, deschizându-mi ușa spre o altă viață , de când sufletul mi s-a descătușat, devenit liber. Am căutat . M-am rătăcit în căutări printre ani. Ce au fost anii mei , pentru mine ?! Căutări, rătăciri, găsiri și regăsiri. Unde s-a pierdut primăvara, vara ? dar oare să se fi pierdut ? Nu, nu s-au pierdut, deși a fost o vreme când credeam că au trecut anii pe lângă mine fără rost. Nu, nu s-au pierdut. Au lăsat în sufletul meu amprente de neuitat, pentru că nimic din ceea ce am trăit nu a fost întâmplător. Fiecare trăire mi-a dat o lecție. Am plâns, dar am înțeles că nimic nu e întâmplare. Totul, dar absolut totul e rânduială.

M-a căutat toamna și m-a găsit. S-o accept, să n-o accept… Întrebare la care răspund prompt : O accept. O accept cu primăvara și vara din ea. O accept pentru că …. pentru că e a mea, pentru că a venit ea lângă mine, peste mine , îmbrăcându-mă în straie noi de simțire, de gândire . Mi-am deschis poarta sufletului și am primit-o zâmbind în cântec . M-a gătit cu aripi de frunze ruginii, dar puternice. Mi-a prins în păr liane de speranță. M-a așezat în fața oglinzii și mi-a arătat o femeie nouă, o femeie căreia nu-i mai este frică de nimic. De ce să-mi mai fie frică ? A venit ea, toamna și mi-a spus că viața e frumoasă, că viața trebuie trăită , prețuind fiece clipă.

Răscolesc cu palmele frunzele anilor ce s-au întins precum un covor sub tălpile-mi goale. Arunc frunzele ruginii, verzi, galbene, aurii ,deasupra capului, iar din ele plouă peste mine cu amintiri. Mă joc cu amintirile puțin, apoi le las să cadă iar pe covorul de frunze. Frunzele anilor mei trecuți. Frunze îngălbenite pe care le presez în albumul vieții . Frunze veștede ? Nu… frunze vii… amintiri vii .

Ce frumoasă ești toamnă ! Ce bogată și plină de împliniri ești !

ÎMI SCRIE CERUL

Îmi scrie cerul

cu nori albi pe hârtie

că anul meu

a stat pe-o stea de mare,

îmi scrie

că-n vara mea târzie

toamna îmi bate-n suflet

și vrea să-mi culce anii

la picioare.

Îmi scrie cerul

pe cerul vieții mele

că-n cartea mea

mai sunt și file albe,

c-a fost și ger

și soare

c-am dărâmat cu tunete castele

și n-am știut mereu

să-mi pun anii

în salbe.

Mă-mpinge cerul

spre-apusul meu

din carte,

îmi scrie că se-ntrece

cu veacul

dintre file ,

cu litere de ploaie

îmi pune anii-n moarte

și îmi mai scrie

că zilele-mi sunt sclave

și umile .

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

O să te doară ceva într-o zi şi nu o să ştii ce şi de ce. Silvia Urlih

Iubire. Cuvânt simplu, dar cu mari încărcături emoționate. Te-ai întrebat vreodată dacă poți trăi fără iubire ? Eu m-am întrebat și am ajuns la concluzia că, dacă ar fi să nu am pe cine iubi, m-aș ofili precum o floare ce crește în deșert sub arșița soarelui, m-aș usca precum un copac fără rădăcini. Aș fi precum un pom fără fructe și flori. Aș fi precum albia unui râu rămas fără apă, aș fi precum o pădure cu trunchiuri fără ramuri, frunze, flori. Iar sufletul… sufletul mi-ar muri.

Tu îți dorești să fii iubit ? Eu da. Mi-am dorit o viață și încă mi-o doresc. Nu, nu poţi trăi fără iubire. Avem nevoie atât de iubire fizică dar mai ales de cea sufletească. Avem nevoie de mângâieri, de alinări. Sufletul tânjeşte după iubire. Dorința de iubire a sufletului este mai mare decât cea a trupului.

Cel mai mare şi mai frumos cadou pe care ni-l dăruieşte viaţa nu-i făcut din ceva material, nu-i nimic ce poate fi pipăit, mirosit sau gustat . Cadoul fascinant al vieţii e însăşi starea de... a iubi. 

                De-a lungul timpului , încă din viața intrauterină, ne naștem cu sentimentul iubire. Nimeni însă nu e scutit de dezamăgiri… dar sufletul caută, tânjește, aleargă, nu-și află locul în căutarea iubirii. De multe ori iubirea apare în viaţa noastră când ne aşteptăm cel mai puţin . Nu trebuie să spun ce gol poate lăsa însă , când pleacă.

Fără a iubi şi fără a fi iubit, sufletul omului se usucă şi moare.

              Toată lumea fuge de moarte pentru că vrea să trăiască.... dar oare câţi nu fug şi de viaţă fără a înţelege că ea, viaţa , doare uneori... că şi durerea asta joacă un rol , că are farmecul ei...
             Trăim într-o lume plină de zombi ce preferă griul unei inimi reci dar "în siguranţă", o lume de egoişti ce preferă să îmbogăţească un cimitir rece , în loc să îmbogăţească lumea ducând cu ei în mormânt cântecul pe care au fost trimişi să-l cânte, culoarea pe care au fost trimişi să o aducă în lume, toată iubirea pe care erau capabili să o ofere. 

Totul se învârte în jurul iubirii în viaţa asta : iubire pentru părinţi, iubire pentru partener, iubire pentru copii, iubire pentru prieteni ... iubire pentru tot ceea ce ne înconjoară. Iubire divină. Am fi pustii dacă nu am fi avut şansa de a veni Aici să trăim acest sentiment minunat şi înălţător. 

Murim puţin cu fiecare iubire nouă , pentru că de fapt murim după fiecare dezamăgire . Renaştem însă precum pasărea pheonix din propria cenuşă mai puternici , mai pregătiți, mai experimentați și chiar mai buni ...

Dacă Dumnezeu ar condiţiona iubirea Sa de dragostea noastră pentru El, am sucomba cu toţii într-o clipă. "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuți", dar cum să-ţi iubeşti aproapele când tu nu te iubeşti pe tine ? Aşa cum te îngrijeşti de propria ta viaţă, îngrijeşte-te de viaţa tuturor şi atunci viaţa ta va căpăta o dimensiune sublimă.

Iubirea pe care o simţim trebuie tratată cu gingăşie, cu rugăciune de mulţumire şi cu înţelepciunea celui care înţelege natura ei trecătoare şi vrea s-o trăiască în mod conştient, gustându-i frumuseţea ameţitoare. Iubirea altora ne alină, chiar dacă noi ne amăgim, crezând că este doar o himeră. Dragostea altora contează, bunăvoinţa şi răspunsul tandru al celuilalt e un ingredient al bucuriei existenţei, dar nimic, absolut nimic nu poate fi la fel de frumos precum este să simţi tu însuţi iubirea. 

Iubirea este cea care ne trezeşte la viaţă, este cea care ne arată bucuriile simple ale ei , fericire , uneori tristeţe, dar acestea sunt lucrurile care ne arată că suntem vii.. că nu am murit încă.
             Da, putem trăi fără să iubim și să fim iubiți, suntem vii fără iubire, putem trăi fără să rostim cuvântul”te iubesc”, dar sufletul ne este mort. 

Cred că trăim într-o lume în care aproape nimic nu mai e viu şi tot ce se naşte, pe parcurs moare...

Fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte şi după cum o cere societatea în care trăim, însă... ai grijă de sufletul tău, o să te doară ceva într-o zi şi nu o să ştii ce şi de ce. O să te doară sufletul tău secătuit de neiubire.

FĂRĂ IUBIRE, SUFLETUL…

Fără iubire

sufletul ar fi

o floare-n lacrimi,

s-ar plânge lunii

și cerului pătat,

și-ar căuta prin suflete

un suflet fără patimi

și poate…

poate-ar muri în sufletu-i neîmpăcat.

Fără iubire

ai fi un suflet pustiit

și ars pe ruguri,

foc fără flacără

ai fi în infinit,

ai căuta în zeama strugurilor

fără struguri

iubirile pierdute și focul

neînmugurit.

Fără iubire

aș arde în cuvinte mute,

poeme fără suflet

aș scrie pe ecouri,

crucea nu mi-ar urca

câmpia-n vârf de munte,

fără iubire…

sufletul mi-ar rătăci-n cavouri .

fragment din cartea „Biserica sufletului meu”-Silvia Urlih

Învață să-i spui NU- Silvia Urlih

Orice schimbare în viață, chiar şi una dorită, aduce cu ea o stare de melancolie… te doare, simți chiar că te urăști. De ce ? pentru că tot ce rămâne în urmă este o parte din tine însăți. Într-un fel, trebuie să murim pentru a putea începe o viaţă nouă.

Schimbarea nu este plăcută, dar ea trebuie să fie constantă. Doar când ne schimbăm şi creştem în ochii noștri, vom vedea o lume pe care altfel nu am fi ştiut-o, nu am cunoaște-o.

Am întâlnit în drumul meu spre azi , spre acum, femei și femei. Unele fericite, altele nefericite. Unele mulțumite cu ele însele, altele triste , îngândurate, cu zâmbet schimonosit și fals pe chip. Am întâlnit femei bătute de cel pentru care și-ar fi dat și inima. Ieri, m-am întâlnit cu o doamnă, intelectuală, trecută bine de șaptezeci de ani. Mi-a povestit pe scurt viața ei. Mi-a spus una dintre cele mai ascunse taine . A trăit o viață alături de el, de omul pe care l-a iubit, apoi l-a detestat și a sfârșit a-l urâ. A suferit enorm, dar nu l-a părăsit. Toată viața a fost maltratată…. Fizic și psihic. Nu a spus nimic nimănui, niciodată. A tăcut, a ascuns și și-a văzut de drumul ei.     Când a trebuit să plece la cele sfinte, i-a făcut cele de trebuință cu dăruire. A plâns, a suferit și încă mai suferă de dorul lui. L-a iubit și i-a suportat TOT. A făcut-o pentru el, pentru copii, pentru lume.

Femeia maltratată nu este obligatoriu femeia spitalizată de multe ori cu contuzii şi fracturi (deşi se întâmplă frecvent şi asta!) pe care o vedem uneori la Tv, ci poate să fie vecina ta, sora ta sau o prietenă. Poţi fi chiar tu.

 Portretul ei este de cele mai multe ori, astfel: femeie frumoasă, inteligentă , descurcăreață, dar pe chipul ei se vede oboseala, tristeţea permanentă sau forţarea unui zâmbet artificial. Este o femeie căreia soarta i-a desenat cearcăne şi riduri adânci între sprâncene, la colţurile gurii. Are ochi frumoși, dar foarte triști. Iar râsul… râsul îi este mereu sugrumat… nici nu știe să râdă. Poate avea figura specifică depresiei . Soarta a fost blândă cu ea şi i-a dat sufletul blând, de înger, care îndură tot. Este complet neîncrezătoare în calitatea acţiunilor sale, cere permanent confirmarea de la celălalt, nu are curajul să inițieze un proiect în casă. Se teme foarte tare să nu supere şi este timidă în acţiuni. Nu întreprinde nimic singură ci aşteaptă să secondeze pe cineva. Nu ştie despre ce să vorbească, pentru că se teme să nu spună ceva nelalocul lui. Nu se consideră valoroasă prin sine şi crede că viitorul este identic cu prezentul. Nu cere nimic şi nu se aşteaptă la nimic. Este mereu apatică, îngrijorată şi anxioasă. Este blazată. Caută să-şi perfecţioneze strategiile pentru a fi o bună casnică şi pentru a-i face pe plac lui. Tremură în fața lui și al copiilor, care își imită tatăl și o jignesc, ridică tonul la ea… Iar ea… ea tace, le zâmbește trist, crede că este incapabilă să se ridice la nivelul așteptărilor lor , se străduiește să nu greșească. Dar, de cele mai multe opri, tot străduindu-se să nu mai greșească, devine din ce în ce mai stângace.  Tot spunându-i-se că este neîndemânatică, proastă, ajunge să se identifice cu aceste sentimente. Ajunge să se comporte ca o femeie neîndemânatică, proastă, creierul i se blochează, deși la locul de muncă ia decizii , este foarte apreciată. Aceste femei uneori sunt printre cele care îşi îngrijesc semnele fizice ale maltratării ,  ca să nu afle lumea. Ba chiar îşi formulează problema astfel “el mă bate , dar el mă iubeşte” sau “aşa sunt bărbaţii”sau”ce să fac, unde să mă duc”, sau și mai grav ” bine măcar că este cineva care mă acceptă așa, proastă și nepricepută cum sunt”

Femeile care, înainte de a intra în cercul vicios al constrângerilor de tot felul , au apucat să crească profesional şi au un statut social . Vor avea, spre deosebire de femeile obişnuite, strategii complexe de disimulare. Astfel că nimeni nu va şti că femeia la taior, coafată şi parfumată, impecabilă în profesia ei este o martiră a propriului destin marital. Dar şi ea aleargă repede acasă cu sacoșele pline de cumpărături şi-i comunică lui tot ce a făcut peste zi. Şi ea deserveşte bărbatul şi nu se îndepărtează de cuvântul lui. Şi ea este utilizată fără să gândească că ar putea spune “nu”. Nu există aşa ceva în vocabularul ei de adresat partenerului!  Aşa că îi stă la dispoziţie, dar nimeni din afara casei nu-i poate ghici trauma.

Doamnelor , dragele mele dragi, ar fi bine să ştiţi că nu sunteţi obiecte în posesia nimănui. Că meritaţi respect şi iubire. Şi că maltratarea, de orice tip, nu e pentru nici o fiinţă umană! Nu așteptați momentul când sunteți obligate să-l urâți. Dacă v-au dat numele lui , nu înseamnă că le-ați devenit proprietate. Închideți capitolul subjugare, maltratare cât încă mai aveți timp. Niciodată nu este prea târziu să pornești viața de la capăt. Nu luați păcatele lui asupra voastră urând, blestemând, sau dorindu-i, gândindu-i sfârșitul.

Ce faci când sufletul îți plânge ? Zâmbești ! Ce faci când gânduri triste te apasă ? Te speli cu speranța! Ce faci când simți că nu mai vrei și nu mai poți ? Îi spui persoanei din oglindă că poți, că vrei , că viața e frumoasă ! Ce faci când cei din jurul tău te dezamăgesc ? Îi zâmbești persoanei din oglindă și-i spui că lumea nu s-a sfârșit aici. Ce faci când te trezești și-ți dai seama că de fapt ești deșteaptă, inteligentă, gospodină, frumoasă ? Închizi ușa în spatele tău și-ți iei viața de la capăt. Curaj dragele mele ! Lumea nu se sfârșește , nu se clatină și nu vă va sufoca cu bârfele ei. Lumea va vorbi un timp, vă va judeca poate, dar va uita. Tu, draga mea nu trăiești cu lumea. Iar copiii… ei te vor judeca poate o clipă, dar va veni un timp când te vor înțelege. Dacă nu iei decizia la momentul oportun și-i vei spune copilului ” Nu l-am părăsit din pricina voastră”, veți fi și mai aspru judecați de ei, de copii. Vi se va spune verde în față ” Nu arunca vina pe mine, că nu eu te-am obligat să stai lângă el… nu mă face să mă simt vinovat de nefericirea ta și să trăiesc mai departe toată viața cărând povara acestei vinovății.” Vi se va arunca acest adevăr în față și vă va durea mai mult decât toți anii de privațiuni pe care i-ați trăit alături de tatăl lor, al copiilor voștri.

Trezește-te draga mea și învață să-i spui NU atunci când urlă la tine, când ridică mâna, când te jignește.

SĂ NU MĂ STINGI !

Să nu mă bei,

chiar de ți-e sete…

amară sunt

ca fierea ce fierbe

în pelin,

să nu mă sorbi,

căci vinul meu

o să te-mbete,

iar fericirea ce ți-o dau

îți poate fi un chin.

Să nu mă stingi,

căci ard

în lumânare,

iar ceara ți-ar ucide darul

încă viu,

să nu-mi golești

fântâna

de zori aducătoare,

căci buzele-ți vor fierbe

ca jarul  din pustiu.

Să nu îmi furi lumina

ce mă împodobește,

îmbracă-mă-n săruturi

și-n desfătări,

căci ard…

nu mă lăsa să simt

cum ploaia

se topește

și zâmbetul cum

fuge

și se ascunde-n iad

fragment din cartea „Biserica sufletului meu ! Silvia Urlih 

Fricile din copilărie te urmăresc. Luptă cu ele, învinge-le ! - Silvia Urlih

Fricile din copilărie te urmăresc. Tarele copilăriei îți strivesc ființa, personalitatea. Vrei să fii o persoană și constați că devii pe zi ce trece persoana pe care o detești.
Luptă cu ele,cu fricile și angoasele copilăriei,învinge-le!

          Se spune că se  nasc generaţii din ce în ce mai bolnave. Se spune că alimentația nesănătoasă o îmbolnăvește. Așa este, dar mai este un motiv care îmbolnăvește trupul și mai ales sufletul : Copilăria. Mediul în care te naști și crești. Se nasc copii din ce în ce mai speriați, mai abandonați, mai neiubiți… uneori nedoriți. Se nasc și cresc înconjurați de frici, dezamăgire, frica zilei de mâine. Şi iar mă gândesc la mine, la cum am fost adusă pe lume, la cum am fost crescută și educată. Când merg pe firul evenimentelor şi mă întorc la paginile trecutului,mă surprind mereu cu o nouă pagină în mână . Mai descopăr câte o frică de care vreau și trebuie să scap.

Iubirea faţă de cele mai importante persoane ne ţine în viaţă. Avem pe cine să îmbrăţişăm la bine şi la rău. Ne simţim buni când ceilalţi au nevoie de noi și ne simţim rău când ceilalţi merg pe drumul lor. Se mai spune că, iubirea vindecă. Acesta este purul adevăr.

Femeile părăsite de bărbaţi ar putea spune că iubirea îmbolnăvește. Fiice părăsite de taţi ar putea spune că iubirea nu există. Copii crescuţi în violenţă şi agresiune ar putea spune că iubirea e periculoasă. Niciun pasaj biblic sau științific nu ne poate convinge că iubirea e miraculoasă, când fragmentele noastre de viaţă sunt pătate cu sânge. Eronat !

Ochii mei se umezesc şi inima mi se strânge de fiecare dată când mă gândesc la cât de greu am prins curaj în lume. Iubirea m-a înspăimântat şi bărbaţii nu m-au inspirat. Boala sufletească a mamei mele a fost şi boala mea. Suferinţa m-a inspirat o vreme şi lupta m-a motivat să fug de soarta părinţilor mei. Fuga nu m-a vindecat, pentru că am  întâlnit un bărbat, primul de fapt și unicul timp de zeci de ani, care a trăit în același mediu unde bătăile, cearta, urletele ”cureaua” erau la ordinea zilei. Lui i se părea normal să urle, să ridice mâna, să fie violent, mie la fel. De ce ? Pentru că așa am văzut fiecare dintre noi în familiile din care proveneam.

Am înghiţit suferinţa, lacrimile, ura şi resentimentele şi am sperat că într-o zi voi scăpa ca printr-un miracol de ele. Și într-o zi, miracolul s-a produs. Cum ?

Prin iubire și acceptare a ceea ce sunt, a ceea ce am fost.

Apoi m-am îmbolnăvit. Privind acum în urmă constat că a fost alegerea mea. Așa am crezut eu că evadez., că scap de frici. Bolile fizice sunt un semnal de alarmă care anunţă o rană interioară nevindecată. Eu cred că fiecare boală are un corespondent spiritual al fricii, care trebuie tratată nu doar aşa cum recomandă medicina alopată, ci și prin autocunoaștere. Dacă te doare gâtul înseamnă că refuzi să comunici ceea ce simţi cu adevărat. Dacă te îngraşi înseamnă că vrei să înghiţi răul care nu “trebuie”, dar nu-l poți exprima… de frică.

Toţi ne zbatem în apele tulburi ale trecutului nostru. Unii făţiş şi alţii pe ascuns.

Pe toţi ne doare ceva, undeva şi întotdeauna. Şi toţi încercăm să ne ascundem sub masca iubirii şi a generozităţii. Nu judeca şi înţelege orice. Şi cea pe care o invidiezi că ”este cineva” că ”are” ”ce bine arată” și ea suferă de dureri sufletești , de răceală, constipaţie, diverse alergii, dureri de spate, balonare, anorexie, depresie, gelozie. Și ea are traumele ei, doar că se luptă cu ele pentru a le depăși.

Boala te avertizează întotdeauna dacă ascunzi ceva. Şi într-un final te va demasca şi dobori. Şi cancerul s-ar traduce prin ură, judecata aspră şi răutate duşmănoasă la adresa ta sau al altora. Privește-te bine, analizează-te și ai să constați că nu ești chiar pur, curat, sfânt. Iartă-te și iartă-i ! Cine se iartă pe sine şi trecutul are şanse la viaţă. Ce terapie banală, nu-i aşa?  Ce simplu e să spui ! Să-i ierţi pe cei care ţi-au greşit nu-i chiar așa de mare practică spirituală. Nu este…. Dar este de fapt foarte greu să înveți să te ierți și să ierți.

Cine nu îşi reprimă latura întunecată sfârşeşte în chinuri. O tumoră benignă se poate transforma cu uşurinţă într-un cancer . O banală durere de ureche, te poate duce la surzire, pentru că nu vrei să mai auzi nimic. O simplă scădere a vederii, te poate duce aproape de  orbire, pentru că nu vrei să vezi, nu vrei să te vezi. O durere de picioare, se poate agrava pentru că refuzi să mergi mai departe… și tot așa….

Boala ne avertizează că trupul nostru nu mai poate trăi în stres şi teamă. Frica şi sentimentul că nu valorezi nimic atrage boala şi paralizează voinţa.

Ani de zile , medicamentele au fost cele mai bune prietene şi şi-au câştigat locul în poşeta mea . Au fost până am conștientizat că nu fac altceva decât să-mi otrăvească trupul. Am renunțat definitiv la ele. Nu am mai mers la un medic de 20 de ani. De ce ? Pentru că sunt sănătoasă.

După ce mi-am revenit ” miraculos”  am reuşit să fentez boala până acum. De atunci, din când în când sufăr doar de răceală, pe care o tratez tot cu indiferență sau cu o pastilă de paracetamol pe care o înghit pentru a-mi ajuta inconștientul să lupte .

Am trecut prin multe. M-am pedepsit pentru orice greșală săvârşită. Am suferit în tăcere şi am zâmbit în lume. Când iubirea de sine lipseşte, îndoiala, critica, judecata, comparaţia, teamă şi lipsa de încredere în sine îi iau locul.

Stau faţă în faţă cu mine, aproape zilnic. Şi mă întreb ce simt, ce nu diger şi de ce nu trec peste anumite evenimente din trecut, care, ca o fantomă, pândeşte să mă ducă înapoi la vechiul stil de viaţă.

Încă fug de iubirea pură. Frica încă nu s-a dizolvat de tot, dar lupt cu ea zi şi noapte. Nu vreau să mă întorc la femeia “puternică”, luptătoare şi independentă, dar plină de frici. Vreau și pot să fiu puternică iubindu-mă, iubind. Autonomia e sănătoasă. Dorinţa puternică de independentă în toate domeniile vieţii e periculoasă. Rişti să nu te întâlneşti cu cine ţi-ai propus. Şi poate fi iubirea sau bărbatul visurilor tale…

Rănile interioare nu ne permit să avem încredere în bărbaţi,în iubirea trupească. Puterea exemplului din familie , are o influenţă enormă în ceea ce urmează să trăim la maturitate. Nu prea uităm ce ne-a rănit. Şi fugim din calea acelor invitaţii care ne-ar putea redeschide rana. 

De prea multe ori, durerile sufleteşti ale mamelor noastre, devin durerile noastre. De prea multe ori o căsătorie eșuată ne ”obligă” la a ne opri în a ne mai dori un partener. ” la ce bun, pentru că oricum toți sunt la fel!?” Se poate să nu-ţi fi întâlnit jumătatea fiindcă nu crezi că meriţi o iubire ca-n basme.

Se poate să nu fi realizat prea multe în viaţă, fiindcă nu dai prea mulţi bani pe tine.Se poate să nu fi câştigat iubirea celor dragi, deoarece te comporţi prea urât cu tine. Se poate să te conduci pe un drum pe care n-ai îndrăznit să păşeşti până acum.

Când lupta se dă cu noi înşine, ne îndreptăm spre vindecare şi acceptare. De tine ai nevoie. Uită-te în oglindă: ce vezi? Imperfecţiuni? Stai acolo pană te vezi frumoasă. Vezi invidie? Stai acolo până ce scoţi din inima ta tot veninul adunat. Vestea bună este că, există vindecare prin iertare, credinţă şi speranţa în noi şi-n lume. Ți-o spun eu, care am trecut prin acestea.

Vreau să trăiesc şi să iubesc ! Vreau să-i iert pe cei care m-au rănit profund sau parţial ! Viața mea a fost și este o luptă continuă cu mine. Uneori obosesc. Obosesc, dar a doua zi o iau de la capăt. Și am puterea să reiau lupta, pentru că mi-am propus să fiu un om, o femeie puternică. Nu m-am născut așa. M-am modelat după bunul meu plac. Nu este ușor, dar nici imposibil nu este.

În fiecare zi, învăţ să mă iert pe mine şi să mă îmbrăţişez cu iubire pură. Cât de puţine ştim despre noi şi ce multe “ştim” despre lume ! Ce ușor ne este să  judecăm pe alții și ce greu să ne vedem pe noi ! Lasă lumea în voia ei ! Tu îți ești eroul principal. Tu și doar tu contezi în fața ta și a lumii. Du-te în lume cu tine!

Nu mai căuta soluţii în exterior, sau în scurtături care până la urmă te vor duce tot față în faţă cu tine. De ce fugi de singura persoană care poate face ceva pentru tine? Nu vezi că existenţa ta se duce pe apa sâmbetei? Dansezi pe sârmă în fiecare zi, nu te-ai săturat să îmbraci masca fericirii şi să ieşi în lume?

Gălăgia de afară omoară viaţa din tine. Gândurile nu fac altceva decât să te îndepărteze de tine. Caută soluţiile în tine. Chiar dacă întrebările și răspunsurile dor. Rămâi acolo. Plângi dacă e nevoie.

Scrie scrisori de iertare. Meditează. Iartă-ţi mama şi tatăl. Iartă-ți soțul, copilul... Iartă-l și pe cel mai înverșunat dușman declarat . Îmbrăţişează-te şi ţine-te în braţe. Eliberează-te de frică, vinovăţie, critică şi obiceiuri negative.

Gândeşte-te că de fiecare dată când condamni lumea, părinţii, iubitul, copilul sau prietena vanitoasă te ataci direct pe tine şi imaginea ta de sine. Fără să te stimezi şi fără să crezi în tine nu vei reţine iubire.

Acceptarea de sine este singura care produce stima şi iubirea de sine.

Lumea este aşa cum te vezi tu pe tine. “Lumea nu mişcă un deget fără consimţământul tău”, zicea cineva. Lumea te vede așa cum te vezi tu pe tine. Numai tu poţi schimba ce trăieşti.

Stresul, suferinţa, ura, sentimentul de vinovăţie şi lipsa de iubire ne îmbolnăvesc. Iubirea nu reuşeşte să se strecoare unde e prea multă judecată. Retrage-te cu tine! Învață să te rogi pentru tine și pentru cei din jurul tău. Spune rugăciuni simple, inventate de tine, dar spune-le din inimă, din suflet.

Nu mai eşti fetiţa care se juca în grădina din spatele casei fără să te intereseze nimic altceva. Rămâi blocată în evoluţia ta dacă nu faci ceva chiar acum.

Scrie-ţi viaţa! Vorbește cu Dumnezeu, povestește-I ce te frământă, ce te doare. Scrie-i o scrisoare și ai să rămâi mută de uimire când ai să recitești ceea ce i-ai scris. Eu așa am pornit autovindecarea, evoluția spirituală, iertarea prin iubire. I-am scris lui Dumnezeu. Apoi, tot ce i-am scris am publicat în carte. În felul acesta, spovedania a fost publică, pentru că și învinovățirile mele erau multe. Tu nu trebuie să publici o carte, dar învață să scrii, să te spovedești Lui, ca și cum ai fi la spovedania de Crăciun în fața unui duhovnic.

La ce renunţi înainte de a porni împreună cu tine în această călătorie a iubirii?  LA FRICI ! Cum ?  Făcând exact ceea ce te sperie mai tare. Ți-e frică de apă ? Învață să înoți. Ți-e frică de înălțime  ? Urcă-te în cel mai înalt loc și privește în jos. Ți-e frică de spații mici și întunecoase ? Înfruntă întunericul ! Ți-e frică de bărbați ? Privește-i în ochi și zâmbește-le. Ți-e frică de lume ? Ieși în lume și fă-ți cunoștințe, amici, amice.  Ți-e frică de boală ? Spune-ți că ești sănătoasă ! Și NU UITA : DE CE ȚI-E FRICĂ, NU SCAPI.

Renunţă la teamă, resentimente, sentimente de vinovăţie, tăcere, la critică, la judecată, la aşteptări infantile, lamentări, dezamăgiri, la obiceiul prost de a le face celorlalţi pe plac, la bârfe, lacrimi de suferinţă.

Scrie până te eliberezi, draga mea, plângi cât e nevoie !  Ia-te în brațe , urlă dacă e nevoie, îmbrăţişează-te cu iubire !

Îți doresc succes și te felicit pentru curajul tău de a porni într-o călătorie pe un drum încă necunoscut ție, dar care are inimă, speranţă şi credinţă! Vor urma multe alte călătorii importante în viaţa ta.

ȘTII CE-MI DORESC ?

Știi ce-mi doresc ?

să sparg oglinda

care mă privește,

să intru dincolo de cer

împărătesc,

să uit pentru o clipă

că anii

mi-s poveste

și să mă joc

cu joaca ,

să fiu din nou

copil ,

deși albesc.

Și-mi mai doresc ,

să scriu pe rana timpului

o rugăciune,

să desenez cu gândul

și-n cântec să doinesc,

să pot aprinde-n rugă

un foc

de iertăciune

și să mă-ntorc

în timp

copilul meu să-mi fiu,

să uit

că-mbătrânesc.

CE BINE MI-E !

Ce bine mi-e

când dorm

pe pătura de flori ,

când luna

mă sărută

cu raza-i la ureche ,

iar cerul

mă-nvelește

în plapuma-i de nori

și mă adoarme șoptindu-mi

cuvinte nepereche !

Ce bine mi-e

când steaua

îmi este felinar

și soarele-mi recită

balada miorița,

când muntele

îmi spune

că-mi dă stânca în dar,

să-mi fac din ea brățară ,

să îmi îmbrac ființa.

Ce bine mi-e

când pașii

mă poartă-n infinit

și îmi arată

că lumea nu se sfârșește-aici,

că voi ajunge acolo

de unde am venit,

dacă mă las furată de vis

și nu de frici.

Fragment din cartea „Biserica sufletului meu” Silvia Urlih