Cer instelat…. printre miile de steluțe văd carul mic… văd carul mare…. E atîta lumină aici pe vîrf de munte…. Unde s-o fi ascuns luna ? Stă pitită pe după vreo creastă de munte…. Sunt atît de sus, că am impresia că pot prinde o steluță…. Poate chiar stteluța mea… Se aude un cîntec trist….. o fi cerb… sigur e cerb…. de ce cîntă așa ??? iși cîntă de jale…. pe cine o fi pierdut în padurea deasă de brazi ???? cred că-și caută căprioara… Și iar privesc steluța… e atît de micuță și plăpîndă… e atît de tăcută…e atît de tristă… De ce o fi așa de tristă steluța mea ? Ce știe ea ? Ce o fi văzut ?
Mă privește zîmbindu-mi… mă mîngîie cu luminița ei… Începe să îngîne cîntecul trist al cerbului… Ascult cu atenție… e un cîntec tandru… un cîntec blînd…. cîntă melc melc codobelc… Îi cîntă căprioarei… o vrea lîngă el… o vrea înapoi… Doar că ea, căprioara s-a retras , s-a închis din nou în cochilia ei… Ascultă cîntecul tandru al cerbului, dar nu mai are curaj să iasă iar la lumină… A revenit la fricile din copilărie.
Îi era așa de bine acolo, în cochilia ei… De ce a ieșit ??? Cerbul i-a promis că-i va cînta cu blîndețe , melc , melc codobelc…. L-a crezut și a ieșit…. A ieșit și a vazut lumina steluțelor… A ascultat cîntecul fluturilor… A simțit mîngîierea ierbii… A ascultat balada cristalinului izvor din poieniță….. A zburdat prin mătasea albei zăpezi.. A fost fericită ?! Ce puțin a durat zîmbetul.. ce puțin a durat speranța…c e puțin a durat feeria dansului… S-a speriat prea tare de felul cum a cîntat cerbul… A cîntat prea brutal… prea a greșit partitura… prea a falsat…
Acum căprioara s-a refugiat speriată inapoi în cochilia ei… s-a închis iar în ea…
O întreb pe steluță ce relevanță are acest cîntec ? De ce un cerb cîntă melc melc codobelc ? Cu blîndețe îmi explică… Melcul, cu căsuța în spate, stă linișit pe frunza verde…. De îi cînți cu voce blîndă , scoate capul din cochilie și incepe să meargă, încet, dar sigur, spre infinit…de nu știi însă să-i cînți, îl sperii și se închide pentru totdeauna în cochilie.
Cerbul a inceput să învețe a cînta duios, blînd , tandru….Ce trist e cîntecul lui… O caută cu disperare… Prea tîrziu… mult prea tîrziu…. Dezamăgirea ei e mult prea mare… spaima ei e de nevindecat… suferința sufletului doare….
Steluța mea îngînă duios cîntecul, alături de cerb…poate o va putea ea, steluța , vindeca din nou pe căprioară de frică, de spaimă ???
Să o rog și eu ? să încerc să vorbesc cu căprioara și să o conving să-i mai dea o șansă cerbului? Mai bine nu… mai bine las lucrurile așa cum sunt… Cine sunt eu să judec… cine sunt eu să mă amestec în viețile lor ? Eu sunt un simplu om… Ei în schimb, Căprioara și Cerbul sunt singurii care vor ști ce hotărîre vor lua… Dumnezeu le va lumina cărările , le va arăta drumul pe care vor putea merge mai departe... Iar steluța mea,…. ea va fi lumina trimisă de divinitate. Poate îl va învăța ea pe cerb să-i cînte duios căprioarei … melc, melc , codobelc.
de Silvia Bya
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu