… Lecție de viață ! Silvia Urlih

Trăiesc. Respir aerul tare de munte. Sunt aici, acum…. exist… sunt EU. Cerul parcă mă orbește cu sclipirea lui. Încerc să număr stelele… una… două.. trei.. sunt mii… cum să le număr ?Fiecare dintre ele,reprezintă un  suflet…Mă uit spre steaua mea…e tristă… mâine va trebui să plece o dată cu mine spre realitate , spre cotidian… spre zarva , zgomotul și zbaterile de dincolo de munții gătiți în haine verzi de sărbătoare. Trebuie să mă întorc acasă.

Aici, în creierul muntelui am fost alt suflet…am fost pentru câteva zile un fluture cu aripi larg deschise. Am zburat peste munții stâncoși, am plutit peste iarba verde și grasă, m-au mângâiat brazi falnici .. mi-a cântat cerbul singuratec… mi-a susurat lin , apa rece de izvor…. M-a luat în zbor, pe aripa lui puternică , un vultur uriaș .

Fiecare mi-a șoptit pe strune de vioară , câte o melodie… Fiecare mi-a dat câte un sfat…

De la munte am învățat să fiu tare ca o stâncă…să nu las tristețea, problemele și durerile să mă doboare. M-a învățat că drumul spre culmile luminii este solitar, greu , obositor și fără de întoarcere.

De la brazi am învățat să fiu dreaptă, semeață și mândră, să nu mă las doborâtă de boală, să-mi păstrez tinerețea sufletului …. veșnic. M-a învățat să-mi urmez visul, și că nu este absolut nimic ce nu pot face .

De la apa limpede și rece de izvor am învățat să mă las în voia destinului , să curg spre necunoscut , lin, să-mi croiesc drum prin cele mai inaccesibile locuri, fără să-mi stea nimic în cale. M-a învățat să-mi deschid inima spre univers și să caut , fără să privesc în urmă.

De la iarba verde , am învățat să fiu mlădioasă, să mă înclin sub bătaia  vântului și a ploii , fără a mă afunda în noroi, iar când iese soarele să revin la viață, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am mai învățat că acolo, ascunsă în umbra brazilor pot rămâne verde chiar și peste iarnă. Rădăcinile rămân adânc înfipte în pământ…. mă pot înveli și hrăni cu zăpada .

De la stele am învățat că trebuie să strălucesc ,indiferent de întunericul din jur…să strălucesc și să dăruiesc lumină. M-au învățat să mă las condusă de iubire prin întuneric , să merg încotro mă duc visele, urmându-mi steaua , pentru că într-o zi , întunericul va fi lumină veșnică.

De la cerb am învățat să cânt duios și blând , balada iubirii . M-a învățat să cred în mine, să fiu perseverentă.

De la vultur am învățat că pot zbura liber, fără compromisuri spre înălțimi  de neatins. M-a învățat să zbor unde nimeni nu poate ajunge, m-a învățat să-mi apăr și să-mi hrănesc puii …m-a învățat că trebuie să-i feresc  de vitregiile vieții. M-a învățat că aripile devin puternice doar zburând cu ele larg deschise.

De la lună am învățat să fiu înțeleaptă și înțelegătoare , să ascult durerile întregii lumi, să nu mă plâng, să am răbdare. M-a învățat să-mi urmez lumina, să nu sting flacăra speranței, să cred în mine. M-a învățat că dacă-mi doresc mă pot întâlni cu soarele în zorii toamnei.

Natura mi-a mai dat o lecție de viață… Plantele, animalele , mi-au redat dragul de viață, mi-au redat dorul de visare și împlinire a visului. Mi-a adus aminte că trăiesc, că exist , că trebuie să mă bucur din lucruri foarte mărunte… Privesc tăcută cerul plin de stele… sunt atât de aproape de ele…O să plec spre casă, cu natura în sufletul meu.

M-AI ÎNVĂȚAT !

M-ai învățat

s-ating steaua cu palma,

mi-ai arătat

că cerul mi-e sub tălpi ,

mi-ai spus

că norii sunt ascunși de-a valma

în gropi pustii ,

cenuși înnegurate-n stâlpi.

M-ai prins de suflet

cu sufletu-ți frumos

și m-ai condus

pe punți pictate-n soare,

din zbor mi-ai luat

nămolu-alunecos

și-am învățat

că dorul

nu mai doare.

Pe umăr mi-ai zidit

păduri de flori,

pe frunte

mi-ai înmiresmat

magnolii verzi,

mi-ai arătat

că eu și sufletul putem fi iar

surori

și mi-ai șoptit :

”iubirea-mi… să n-o pierzi”.

 fragment din cartea „Biserica sufletului meu ” Silvia Urlih