Iubite,
mai
știi când
ne
plimbam pe mare și
mă-mbrăcai
în nemurire?
Mai
știi când
îmi
puneai pe frunte cununi de lauri
și
măceș?
Mai
știi când
ne
luam de mână
și
ne făceam nemărginire ?
Știi…
mi-ai
dăruit atunci pământul
și
cerul
din
floarea de cireș.
Iubite,
mai
știi când
îmi
cântai sonete,
iar
cântu-mi dăruia iubire?
Mai
știi când
mă-nsoreai
în spice
și
le sădeai pe culmi alpine?
Mai
știi când
noaptea
ne spunea
că
veacurile ne vor fi
sortire?
Știi…
azi
ne-am găsit
în
voalul sorții
să
împlinim unirea
din
mine
și
din
tine.
Iubite,
mai știi c-ai îngropat inelul în crisalida unui mac?
Azi,
macul ce-ai sădit cândva, răsare-n palma ta mănoasă.
Inelul
este-n inelar, iar miezul inimii-ți mi-e leac.
Iubirea
ta îmi este scut, iar universul ne e casă.
Silvia Urlih 17.03.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu