FEMEIA CE ȘI-A FOST PAIAȚĂ - Silvia Urlih

În drumul meu

spre infinite depărtări,

mă mai împiedic

de-un ciot

sau de un spin,

parcă mă doare

când mă privesc

de peste mări

și parcă-mi mai aud

câte-un suspin.

În drumul meu

spre-apusul ce mă cheamă,

mă mai împiedic

de-o durere

care doare,

parcă aud din ceruri  îngeri

ce mă-ndeamnă

să îmi las trupul

și să alerg  încet

spre soare.

În drumul meu

spre marea nedormire,

mă mai împiedic

de-o clipă

de nesomn,

parcă aș fi

un răsărit,

parcă mi-aș fi sortire,

sortirea scrisă

de Marele meu Domn.

În drumul meu

spre nemurirea sacră,

mă mai împiedic

de clipele din viață,

parc-aș mânca din miere,

dar,

parcă este acră,

încă mă simt femeia

care  

și-a fost paiață.

Silvia Urlih - 12.01.2020