M-am
cuibărit în fața ferestrei şi miros stropii care cad fără grabă… Ce
frumos plouă afară ! ce lin se adună ploaia în lacrimile cerului ! mă uit prin
ploaie la pădurea mea. Doar ea, fereastra, mă desparte de stropii de apă.
Ploaia asta mă îndeamnă iar la visare, la meditație. Și… cum în ultimul timp mă
analizez, gândul mă duce iar și iar în trecut. Oare să fiu deja îmbătrânită ?
Nu-mi place acest sentiment, dar… dar știu că în copilărie , cei care atunci
aveau vârsta mea de acum, spuneau : Vine o vârstă când te hrănești doar cu
amintiri.
Și…
tot privind ploaia, nici nu sesizez că se transformă în potop. Tună… fulgeră…
ca și în viață. Acum e soare, acum plouă liniștit și dintr-o dată, cu tunete ,
fulgere, frământări, vine potopul. Vine și simți cum te îneacă, cum te sufocă
ai impresia că nu vei mai ieși niciodată din noroi. Dar… dar iese iar soarele
și atunci îți vine să râzi de spaima pe care ai avut-o, fără rost. Mă întrebam
ce mă face fericită. Cu mult timp în urmă intenţionam să spun că sunt
unul dintre acei meschini oameni a căror fericire poate fi cumpărată cu bani.
Prin asta înţelegând un trai mai bun, o casă luxoasă, haine mai scumpe și cât
mai multe, călătorii, zeci de bijuterii şi de parfumuri, mâncare cât mai aleasă,
apăsări mai puţine şi invidii mai deloc . Şi zău că aş putea face rapid o listă
cu 100 de chestiuni care mi-ar crea, la o adică, o temporară fericire
autentică.
Dar,
o dată cu trecerea anilor , am ajuns la două constatări. Prima, că
fericirea poate fi la fel de plină şi o poți savura de unul singur.
Experimentând ceva ce-ţi atinge sufletul , bucurându-te de bucuria celui sau
celor de lângă tine. De ce ? Acum admir cum plouă și sunt fericită . Simt , sau
poate că inconștientul îmi spune , că ploaia îmi spală gândurile de tot ceea ce
ar putea să mă influențeze negativ.
A
doua , fericiţi suntem când trăim momentele de fericire, în doi. Ție nu ți-ar
plăcea să admiri ploaia în brațele cuiva ?Sunt fericită când mă citesc şi îmi
scriu persoane necunoscute, complet străine, care, întâmplător sau nu, simt la
fel ca mine şi vibrează profund la aceleaşi lucruri. Asta mă face să mă simt
întreagă pentru că, aşa cum splendid scria una dintre aceste persoane, prea rar
zburăm cu o singură aripă.
Nu
pot regreta sau tânji după ceva ce n-am avut. Nu regret nimic din ceea ce am
avut și la care, cu bună știință și conștient am renunțat.
M-aș bucura să-mi scrieţi despre fericirile voastre. Veţi vedea că,
înşirându-le, se vor dovedi a fi mai multe decât v-aţi fi imaginat.
Sunt zile potopite de tunete și
fulgere, dar sunt şi zile cu soare. Iar viața ?! viața este la fel ca și
anotimpurile… CAPRICIOASĂ.
Timpul…
timpul, hoțul, îmi fură clipele, secundele, orele și le aranjează frumos,
precum cărțile , în raftul vieții. Poate cândva, mai în iarnă , voi redeschide
cărțile, una după alta și-mi voi reciti trăirile. Dar, până atunci, sunt
fericită că pădurea îmi zâmbește fericită , printre stropii de ploaie. O
văd cum respiră. Îi văd aburul suflării cum se strecoară printre ramuri.
HOȚUL
DE ORE
Mă
zgârie timpul,
mă
coase
de
ani,
viclean
mă
privește de după cortină,
mă-mproașcă-n
secunde, ce-mi sunt
bolovani,
m-așează
la masă
cu
foamea-i haină.
Mă
mângâie timpul
cu
gheare
de
hoț,
mă
scrie-n statuie ,
m-aruncă
pe
geam,
m-apasă
cu clipe,
sunt…
uite,
sunt boț
un
boț de pământ …
cum
la născare eram.
Îmi
strânge în floare
anii
ce-au fost,
mă
toarnă-n albumul
cu
ore
presate,
îmi
caută-n el,
un
nou
adăpost,
m-așează
pe raftul
cu
vieți adunate .
fragment din cartea „Biserica sufletului meu”- Silvia
Urlih
