Viața, ca și anotimpurile... CAPRICIOASĂ - Silvia Urlih

M-am cuibărit în fața ferestrei  şi miros stropii care cad fără grabă… Ce frumos plouă afară ! ce lin se adună ploaia în lacrimile cerului ! mă uit prin ploaie la pădurea mea. Doar ea, fereastra,  mă desparte de stropii de apă. Ploaia asta mă îndeamnă iar la visare, la meditație. Și… cum în ultimul timp mă analizez, gândul mă duce iar și iar în trecut. Oare să fiu deja îmbătrânită ? Nu-mi place acest sentiment, dar… dar știu că în copilărie , cei care atunci aveau vârsta mea de acum, spuneau : Vine o vârstă când te hrănești doar cu amintiri.

Și… tot privind ploaia, nici nu sesizez că se transformă în potop. Tună… fulgeră… ca și în viață. Acum e soare, acum plouă liniștit și dintr-o dată, cu tunete , fulgere, frământări, vine potopul. Vine și simți cum te îneacă, cum te sufocă ai impresia că nu vei mai ieși niciodată din noroi. Dar… dar iese iar soarele și atunci îți vine să râzi de spaima pe care ai avut-o, fără rost. Mă întrebam ce mă face fericită. Cu mult timp în urmă  intenţionam să spun că sunt unul dintre acei meschini oameni a căror fericire poate fi cumpărată cu bani. Prin asta înţelegând un trai mai bun, o casă luxoasă, haine mai scumpe și cât mai multe, călătorii, zeci de bijuterii şi de parfumuri, mâncare cât mai aleasă, apăsări mai puţine şi invidii mai deloc . Şi zău că aş putea face rapid o listă cu 100 de chestiuni care mi-ar crea, la o adică, o temporară fericire autentică.

Dar, o dată cu trecerea anilor , am ajuns  la două constatări. Prima, că fericirea poate fi la fel de plină şi o poți savura de unul singur. Experimentând ceva ce-ţi atinge sufletul , bucurându-te de bucuria celui sau celor de lângă tine. De ce ? Acum admir cum plouă și sunt fericită . Simt , sau poate că inconștientul îmi spune , că ploaia îmi spală gândurile de tot ceea ce ar putea să mă influențeze negativ.
                A doua , fericiţi suntem când trăim momentele de fericire, în doi. Ție nu ți-ar plăcea să admiri ploaia în brațele cuiva ?Sunt fericită când mă citesc şi îmi scriu persoane necunoscute, complet străine, care, întâmplător sau nu, simt la fel ca mine şi vibrează profund la aceleaşi lucruri. Asta mă face să mă simt întreagă pentru că, aşa cum splendid scria una dintre aceste persoane, prea rar zburăm cu o singură aripă.

Nu pot regreta sau tânji după ceva ce n-am avut. Nu regret nimic din ceea ce am avut și la care, cu bună știință și conștient am renunțat.

                M-aș bucura  să-mi scrieţi despre fericirile voastre. Veţi vedea că, înşirându-le, se vor dovedi a fi mai multe decât v-aţi fi imaginat.

Sunt zile potopite de tunete și fulgere, dar sunt şi zile cu soare. Iar viața ?! viața este la fel ca și anotimpurile… CAPRICIOASĂ.

Timpul… timpul, hoțul, îmi fură clipele, secundele, orele și le aranjează frumos, precum cărțile , în raftul vieții. Poate cândva, mai în iarnă , voi redeschide cărțile, una după alta și-mi voi reciti trăirile. Dar, până atunci, sunt fericită că pădurea îmi zâmbește fericită ,  printre stropii de ploaie. O văd cum respiră. Îi văd aburul suflării cum se strecoară printre ramuri.

HOȚUL DE ORE

Mă zgârie timpul,

mă coase

de ani,

viclean

mă privește de după cortină,

mă-mproașcă-n secunde, ce-mi sunt

bolovani,

m-așează la masă

cu foamea-i haină.

Mă mângâie timpul

cu gheare

de hoț,

mă scrie-n statuie ,

m-aruncă

pe geam,

m-apasă cu clipe,

sunt…

uite, sunt boț

un boț de pământ …

cum la născare eram.

Îmi strânge în floare

anii ce-au fost,

mă toarnă-n albumul

cu ore

presate,

îmi caută-n el,

un nou

adăpost,

m-așează pe raftul

cu vieți adunate .

fragment din cartea „Biserica sufletului meu”- Silvia Urlih