Scriu… Simt nevoia
din nou să scriu. Vorbesc cu mine , îmi pun întrebări, îmi răspund. Nu e prima,
nu e a doua, nu e a treia. Poate că va fi ultima oară ?! Îmi doresc să fie
ultima dată când îi spun sufletului să nu mai fie trist. Încerc din
răsputeri să pătrund în adâncul ființei mele să văd ce se întâmplă cu ea . Îi
ascult tăcerea , îi ascult freamătul și mi-e imposibil să mă regăsesc. De prea
multe ori am fost la pământ. Încerc din
răsputeri să mă ridic, dar ceva parcă mă ține țintuită . Sunt, o femeie puternică..... acum sunt iar jos,
dar mâine mă voi ridica iar. Mereu,
mereu, aceeași gimnastică a sufletului. Până când ? Până la ultima licărire a
lumânării.
Mâinile îmi tremură
pe tastatură, înșirând cuvinte aparent fără sens, cuvinte în spatele
cărora se ascunde un amărât de suflet pentru care fericirea a devenit un ideal
greu de atins. Fericirea a devenit acea luminiță de la capătul tunelului spre
care alerg neîncetat dar la care parcă nu mai ajung. Voi ajunge vreodată s-o
ating până la finalul trecerii mele pe pământ? Voi ajunge oare să-i simt
căldura? Toată viața am jinduit după puțină înțelegere, după puțină alinare.
Mi-am dorit să iubesc și să fiu iubită. Am fugit de singurătate…
singurătate în doi.
Doamne, câte
întrebări stau la poarta inimii mele. Mi-e frică …. Poate că atunci când o voi
deschide totul se va repezi cu brutalitate peste mine. Dar aici nu așez nimic
altceva decât propriile sentimente... pe mine însămi. Aceasta ce înseamnă?? Că
mă urăsc? Poate că da. Dar sigur, sigur nu mă urăsc. Eu nu cunosc
sentimentul ură. Dacă nu-i urăsc pe cei din jur, sigur nici pe mine nu mă urăsc.
Mi-e frică, deși știu
că de ce ți-e frică nu scapi. Mi-e frică să nu mă împietresc și să nu mai cred
în nimic. Poate pentru că tot ceea ce mă înconjoară m-a dezamăgit. Cât de
ciudată e viața. Acum crezi în ceva cu toată ființa ta, iar în momentul următor
cazi în gol și te lovești de pereții unui final inevitabil, cazi în prăpastia
în care te-a împins tocmai credința și visele tale.
Oare se merită să mai
cred în ceva… sau în cineva? Din punctul meu de vedere, DA. Chiar dacă cei din
jur m-au dezamăgit în nenumărate rânduri . Cât despre propria persoană…. acum
e iar străină de mine. Nici nu știu cine sunt cu adevărat. M-am săturat
de jocul acesta al
măștilor pe care le-am purtat în viață . Am obosit. Vreau să mă odihnesc,
dar nu găsesc nicăieri un colțișor de umbră în care să mă ascund…. Poate
doar în mine. Aici însă, e mult prea întuneric .... e mult prea rece.
Cum împaci un suflet
care plânge? Cum împaci un suflet rătăcit ? Ce-i spui unui om
în ochii căruia se citește o disperare fără margini, o renunțare
totală și o durere implacabilă, o durere de nesuportat care-i oprește
respirația ? Ce-i spui unui om care vrea să iubească dar este nevoit să-și
încuie iar și iar sentimentele în sine ?
Ii poți spune oare că
totul va fi bine? Că lucrurile vor reveni la normal? Că va fi din nou iubit și
că va iubi la rându-i și că de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată?
Oare poți spune
aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în renunțare? Oare poți spune
lucrurile astea știind că acel suflet e însăși imaginea propriului vid ?
Cum poți alina un
suflet pentru care și stropii de ploaie îmbrăcați în ceață par a fi morminte
deschise?
Când întreg universul
moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet
și că toți îngerii decad în privirea ta, atunci îți pui abisul căpătâi și te
îngropi în tine... și-ai vrea să plângi….să plângi. Te întrebi : lacrimile…
lacrimile … merită oare cineva să ți le vadă ?Pot ele să-ți fie doar lac în
care să te scalzi, în care să-ți lași gândurile triste ? Ai da și ultima stea
de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui toată neputința, tot
amarul. Dar nu mai poți să plângi. Lacrimile stau acolo, în colțul ochiului și
râd de tine. Și-abia atunci înțelegi cum cineva a putut fi om și nu mai este.
Și abia atunci înțelegi că nu merită să-ți arunci lacrimile dincolo de malul lacului tău.
Se spune că timpul
vindecă orice rană , dar nu este adevărat .Sunt răni care nu pot fi
închise niciodată…..ele sunt doar ascunse undeva, într-un colțișor
al mintii. Se închid, dar se redeschid cu dureri sfâșietoare dacă ești
lovit în același loc, exact acolo unde tu te străduiești să ți le cicatrizezi
cu lealul uitării. Aceste răni ale sufletului pot fi vindecate doar de un
medic de suflete. Voi știți vreunul ? Eu încă nu am găsit, deși caut de multă
vreme.
Ne învârtim într-un
cerc vicios , pentru că cel care a provocat suferința, va suferi la
rândul său , iar și iar, până va recunoaște unde anume greșește, până
va înțelege că doar iubind vindeci rana necicatrizată a persoanei lângă care
trăiești . E trist când dăruiești totul și primești în schimb indiferență,
singurătate, suferință, sau nimic.
Viața ne învață să
fim zgârciți în sentimente, să răspundem cu aceeași monedă… la indiferență
cu indiferență, la rece cu rece, la tăcere cu tăcere . Pierderea însă nu este a celor ce dăruiesc necondiționat,
ci a celui care nu știe ce aruncă la coș. Degeaba se străduiește apoi să
refacă un suflet mototolit , aruncat cu indiferență la coș… nu mai poate fi
aceeași coală netedă .
M-AI ÎNVIAT CA SĂ MĂ
STINGI
Cu vocea susurând
mi-ai scos din inimă
venin,
m-ai înviat cu tine
când m-ai găsit
pe vânt,
eram frunză uscată ,
eram mormânt
sub crin,
m-ai strâns la piept
și mi-ai șoptit
că eu îți sunt
descânt.
M-ai înviat cu viață
mi-ai curs ușor
prin vene,
luceafărul iubirii
tu
mi-ai aprins cu tine,
-
e prea târziu,
dar tu mi-ai spus că
mai e vreme,
că flacăra iubirii,
iubirea
o menține.
M-ai înviat,
mi-ai strâns cenușa-n
legământ ,
m-ai desenat femeie,
mi-ai spus :
-
Să nu mai plângi !
m-ai îmbrăcat în
zâmbet,
dar azi
sunt iar mormânt,
căci tu m-ai înviat
ca iarăși
să mă stingi.
fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih
