Cum împaci un suflet rătăcit ? - Silvia Urlih

Scriu… Simt nevoia din nou să scriu. Vorbesc cu mine , îmi pun întrebări, îmi răspund. Nu e prima, nu e a doua, nu e a treia. Poate că va fi ultima oară ?! Îmi doresc să fie ultima dată când îi spun sufletului să nu mai fie trist.  Încerc din răsputeri să pătrund în adâncul ființei mele să văd ce se întâmplă cu ea . Îi ascult tăcerea , îi ascult freamătul și mi-e imposibil să mă regăsesc. De prea multe ori am fost  la pământ. Încerc din răsputeri să mă ridic, dar ceva parcă mă ține țintuită . Sunt,  o femeie puternică..... acum sunt iar jos, dar mâine mă voi ridica iar.  Mereu, mereu, aceeași gimnastică a sufletului. Până când ? Până la ultima licărire a lumânării.

Mâinile îmi tremură pe tastatură, înșirând  cuvinte aparent fără sens, cuvinte în spatele cărora se ascunde un amărât de suflet pentru care fericirea a devenit un ideal greu de atins. Fericirea a devenit acea luminiță de la capătul tunelului spre care alerg neîncetat dar la care parcă nu mai ajung. Voi ajunge vreodată s-o ating până la finalul trecerii mele pe pământ? Voi ajunge oare să-i simt căldura? Toată viața am jinduit după puțină înțelegere, după puțină alinare. Mi-am dorit să iubesc și să fiu iubită. Am fugit de singurătate… singurătate în doi.

Doamne, câte întrebări stau la poarta inimii mele. Mi-e frică …. Poate că atunci când o voi deschide totul se va repezi cu brutalitate peste mine. Dar aici nu așez nimic altceva decât propriile sentimente... pe mine însămi. Aceasta ce înseamnă?? Că mă urăsc? Poate că da. Dar sigur, sigur nu mă urăsc. Eu nu cunosc sentimentul ură. Dacă nu-i urăsc pe cei din jur, sigur nici pe mine nu mă urăsc.

Mi-e frică, deși știu că de ce ți-e frică nu scapi. Mi-e frică să nu mă împietresc și să nu mai cred în nimic. Poate pentru că tot ceea ce mă înconjoară m-a dezamăgit. Cât de ciudată e viața. Acum crezi în ceva cu toată ființa ta, iar în momentul următor cazi în gol și te lovești de pereții unui final inevitabil, cazi în prăpastia în care te-a împins tocmai credința și visele tale.        

Oare se merită să mai cred în ceva… sau în cineva? Din punctul meu de vedere, DA. Chiar dacă cei din jur m-au dezamăgit în nenumărate rânduri . Cât despre propria persoană…. acum  e iar străină de mine. Nici nu știu cine sunt cu adevărat. M-am săturat de jocul acesta al măștilor pe care le-am purtat în viață . Am obosit. Vreau să mă odihnesc,  dar nu găsesc nicăieri un colțișor de umbră în care să mă ascund…. Poate doar în mine. Aici însă, e mult prea întuneric .... e mult prea rece.

Cum împaci un suflet care plânge? Cum împaci un suflet rătăcit ? Ce-i spui unui om în ochii căruia se citește o disperare fără margini, o renunțare totală și o durere implacabilă, o durere de nesuportat care-i oprește respirația ? Ce-i spui unui om care vrea să iubească dar este nevoit să-și încuie iar și iar sentimentele în sine ?

Ii poți spune oare că totul va fi bine? Că lucrurile vor reveni la normal? Că va fi din nou iubit și că va iubi la rându-i și că de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată?

Oare poți spune aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în renunțare? Oare poți spune lucrurile astea știind că acel suflet e însăși imaginea propriului vid ?

Cum poți alina un suflet pentru care și stropii de ploaie îmbrăcați în ceață par a fi morminte deschise?

Când întreg universul moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet și că toți îngerii decad în privirea ta, atunci îți pui abisul căpătâi și te îngropi în tine... și-ai vrea să plângi….să plângi. Te întrebi : lacrimile… lacrimile … merită oare cineva să ți le vadă ?Pot ele să-ți fie doar lac în care să te scalzi, în care să-ți lași gândurile triste ? Ai da și ultima stea de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui toată neputința, tot amarul. Dar nu mai poți să plângi. Lacrimile stau acolo, în colțul ochiului și râd de tine. Și-abia atunci înțelegi cum cineva a putut fi om și nu mai este. Și abia atunci înțelegi că nu merită să-ți arunci  lacrimile dincolo de malul lacului tău.

Se spune că timpul vindecă orice rană , dar nu este adevărat .Sunt răni care nu pot fi închise niciodată…..ele sunt doar ascunse undeva, într-un colțișor al mintii. Se închid, dar se redeschid cu dureri sfâșietoare dacă ești lovit în același loc, exact acolo unde tu te străduiești să ți le cicatrizezi cu lealul uitării. Aceste răni ale sufletului pot fi vindecate doar de un medic de suflete. Voi știți vreunul ? Eu încă nu am găsit, deși caut de multă vreme.

Ne învârtim într-un cerc vicios , pentru că cel care a provocat suferința, va suferi la rândul său , iar și iar, până va recunoaște unde anume greșește, până va înțelege că doar iubind vindeci rana necicatrizată a persoanei lângă care trăiești . E trist când dăruiești totul și primești în schimb indiferență, singurătate, suferință, sau nimic.

Viața ne învață să fim zgârciți în sentimente, să răspundem cu aceeași monedă… la indiferență cu indiferență, la rece cu rece, la tăcere cu tăcere .  Pierderea însă nu este a celor ce dăruiesc necondiționat, ci a celui care nu știe ce aruncă la coș. Degeaba se străduiește apoi să refacă un suflet mototolit , aruncat cu indiferență la coș… nu mai poate fi aceeași coală netedă .

M-AI ÎNVIAT CA SĂ MĂ STINGI

Cu vocea susurând

mi-ai scos din inimă

venin,

m-ai înviat cu tine

când m-ai găsit

pe vânt,

eram frunză uscată ,

eram mormânt

sub crin,

m-ai strâns la piept

și mi-ai șoptit

că eu îți sunt descânt.

M-ai înviat cu viață

mi-ai curs ușor

prin vene,

luceafărul iubirii

tu

mi-ai aprins cu tine,

-          e prea târziu,

dar tu mi-ai spus că mai e vreme,

că flacăra iubirii,

iubirea

o menține.

M-ai înviat,

mi-ai strâns cenușa-n legământ ,

m-ai desenat femeie,

mi-ai spus :

-          Să nu mai plângi !

m-ai îmbrăcat în zâmbet,

dar azi

sunt iar mormânt,

căci tu m-ai înviat

ca iarăși

să mă stingi.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih