M-am „sinucis” de atâtea ori, încât mă întreb
dacă mai exist, dacă mai sunt eu, sau doar un corp lipsit de suflet, sau doar
un suflet uitat într-un oarecare trup.
M-am pedepsit de atâtea ori, încât mă întreb
dacă mai am pedepse de purtat pe umerii mei firavi.
M-am jeluit mie de atâtea ori, încât mă
întreb dacă mai am cuvinte, să-mi răspund. Mi-am pus întrebări, mi-am răspuns.
Am plâns de atâtea ori în gând, încât mă
întreb dacă mai am lacrimi, sau așchii din mine de aruncat pe fereastra
sufletului.
M-am lăsat ucisă de atâtea ori, încât mă
întreb dacă mai am vieți de dus în spinare, sau doar va trebui să traversez
oceanul acesta, numit pământ.
M-am învinuit de atâtea ori, încât mă întreb
dacă mai sunt învinovățiri pe care să mi le asum.
M-am lăsat mâncată de „rechini” de atâtea
ori, încât mă întreb… mai sunteți ?!
Mi-am lăsat sufletul strivit sub bocancii
nesătui de a strivi, încât mă întreb… mai am suflet ?! Îmi mai e sufletul
întreg, sau e ferfenițit și aruncat prin niscaiva cotloane de lume ?!
M-am sinucis, m-am pedepsit, m-am
jeluit, m-am lăsat ucisă, m-am învinuit, m-am lăsat mâncată, am plans în gând…
Toate acestea le-am făcut, cu bună știință ?!
Nu mai vreau să mă mai las nici mâncată, nici
ucisă, nu mai vreau nici să mă „sinucid”, nici să mă jeluiesc, nu mai suport greutatea
nici unei cizme. Acum vreau doar să trăiesc. Vreau să trăiesc așa cum mi-am
droit încă din pruncie. Vreau să fiu femeie… vreau să fiu doar o femeie care nu
le poate face pe toate. Vreau ca inocența copilăriei să nu-mi mai fie sechestrată
în cușca trupului. Vreau să-i dau voie să se nască iar. Vreau să mă nasc din
mine iar. Vreau să-mi văd umbra doar din față… nu partea stângă, nu dreapta, nu
din spate. Vreau ca umbra mea să mă conducă pe tunelul luminii până la capăt.
Nu mai vreau ca glasul meu să nu aibă ecou. Vreau ca ecoul glasului meu să-l
audă doar cine trebuie.
Te
întreb, Bunule al meu… e mult ce vreau ?! Tot ce vreau, vreau de la mine, nu de
la Tine. Tu, Bunule al meu, luminează-mi doar mintea să văd drumul. Tu, Bunule
al meu, arată-mi doar cum să ies din noapte…. Din noaptea mea. Du-mă te rog spre
ziuă, spre ziua Ta.
CREDEAM CĂ
TE-AM UITAT
Mă contopesc
iar geruri,
fac iar
tunel prin mine,
trecutul
vrea să spargă ușa
ce-am
ferecat,
se zbate
fără milă,
mă trage-n
întuneric,
mă trage
înapoi,
unde am fost
odat.
Zăpezile
ce le-am
pictat în flori de iasomie,
îngheață iar
pe portativ în cântec aerat,
eu le
gonesc,
ele tot vin,
vor
să-mi
înghețe trupul,
sau
sufletul,
sau
tot ce n-am
iertat.
Am tot fugit
de ger,
dar
gerul mă
ajunge,
l-am tot
rugat în gând,
credeam
că a plecat,
el vine
către mine,
bate iar în
clepsidră,
ușa
ce-am
ferecat-o, din nou s-a descuiat.
Trecutule ce
te-am uitat, te iert, mă iartă dară,
nu mă mai
cotropi cu vorbe de alint,
mi-ai inundat
ființa, eu, te tot dau afară !
de ce mă
invadezi ? Eu, uite, te dezmint !
Nu te mai
vreau în viață, credeam c-am răsărit!
Fugi!
Lasă-mă o
clipă să mai respir curat,
te-am
încuiat afară, ți-am dat ce ți-ai dorit,
de ce iar mă
ingheți? Credeam că te-am uitat.
CU PROPRIA SECURE
Sunt vinovată
că pădurea plânge,
iar râul nu mai vrea să înflorească
?!
sunt vinovată
c-ai rămas în drum
și ai uitat
de
casa părintească ?!
Sunt vinovată
că cerul tău apune,
iar florile
nu vor să te-nsoțească?!
sunt vinovată
că te-ofilești în lacrimi
și lași ciulinii vremii
în tine
să tot crească ?!
Sunt vinovată eu,
că tu te pierzi la mal ,
că nuferii nu vor
să mai albească?!
sunt vinovată eu
că ți-este mult mai greu,
iar ploaia tace-n tine
și
nu vrea să vorbească ?!
Sunt vinovată eu
că ți-ai pierdut lumina,
iar întunericul îl lași
să se-adâncească?!
sunt eu cea vinovată,
că ți-ai găsit aleanul în
mâlul aruncat
de
pronia cerească ?!
Nu,
nu sunt vinovată
că tu îți ești dușmanul,
nu eu sunt vinovata
că nu-ți găsești cărarea,
eu nu sunt vinovată
că nu-ți găsești aleanul,
și că te pierzi în lume
fără să-ți știi
aflarea.
Tu vrei
să-noți în lacrimi,
tu vrei
să fii în turmă,
tu vrei
să te-amăgești cu
vreascuri din pădure,
tu vrei
să nu vezi lanul, nici
macul de pe urmă,
tu vrei
să-ți tai copacul
cu propria
secure.
COPILUL VREMII
Mă simt
pământ cu cer în mine,
mă nasc din mine
iar
lumină,
mă simt
copilul strâns la piept
de mama lui când alăptează,
mă simt
secunda timpului,
mă simt
clepsidră fără vină,
mă simt
minutul dintr-un ceas,
când
timpul iar în timp
valsează.
Mă simt
ca verdele din iris ce vede luna
cum petrece,
simt
valsul inimii pe ring, când
spectatorii-s uluiți,
simt
ritmul sângelui cum fierbe ,
simt
când fierbinte
și
când rece,
mă simt
zeiță-ntre zeițe, înconjurată doar
de sfinți .
Mă nasc din mine iar și iar, îmbobocesc din fir de floare,
renaște-n mine gustul vieții, un gust fără amarul mării,
simt cerul cum se înroșește , pământul vrea să mă-nfioare,
mă simt copilul fără griji, copilul vremii și al zării.
VISUL NU MI-E VIS !
Sunt vinovată
că iubesc pământul,
că scormonesc în templul cu lumină,
sunt vinovată
că-mi torn în sânge infinitul
și că invit zăpada
să stau cu ea la cină ?
Trecutul m-a-mbrăcat
în rochie de vestală,
mi-a pus în plete cununi de grâu cosit,
mi-a pus în palme sceptrul
și o catedrală
și m-a trimis în lume
cu laur aurit.
Sunt vinovată
că înfloresc culoarea,
că scriu pe curcubeu cuvinte ne-nțelese,
sunt vinovată
că mă-nsoțesc
cu zarea,
iar îngerul sub tălpi
covor de vise-mi țese ?
Sunt vinovată
că răscolesc în munte,
să caut regăsirea
să mă găsesc
pe mine,
sunt vinovată
că sunt doar un grăunte
și poate cer prea mult din ce mi se cuvine ?
Sunt vinovată
că urc ușor pe soare,
că poarta universului spre mine
s-a deschis,
sunt vinovată
că am pământul
sub picioare,
sunt vinovată,
că visul nu mi-e vis ?
fragment din cartea „Giulgiul iubirii” Silvia Urlih
