Trăim
pe visul serii
aflată-n
dezmorțire,
suntem
ca
doi atoli
uitați
în contopiri,
ne
spală luna
cu valuri cernute
din iubire,
ne
uită-apoi în tandre,
arzânde
desfătări.
Pe
stânca mea albastră
cu
sânul pârguit ,
tu,
pletele–ți
cărunte
le
culci
pe
necuprins,
din
valurile serii
plutim
spre infinit,
s-aprindem
lumânarea
ce-o
clipă doar,
s-a
stins.
Cu
dinți de foc
mă
dăltuiești în stâncă
să-mi
faci trup,
cu
brațe de lumină
mă
cauți printre unde,
ca
un vulcan m-aprinzi,
mă-nveți
cum
să erup,
m-adormi
apoi pe maci,
uitată
de secunde.
Silvia Urlih 07.10.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu