Vreau să trăiesc ! Silvia Urlih

M-am „sinucis” de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai exist, dacă mai sunt eu, sau doar un corp lipsit de suflet, sau doar un suflet uitat într-un oarecare trup.

M-am pedepsit de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am pedepse de purtat pe umerii mei firavi.

M-am jeluit mie de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am cuvinte, să-mi răspund. Mi-am pus întrebări, mi-am răspuns.

Am plâns de atâtea ori în gând, încât mă întreb dacă mai am lacrimi, sau așchii din mine de aruncat pe fereastra sufletului.

M-am lăsat ucisă de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai am vieți de dus în spinare, sau doar va trebui să traversez oceanul acesta, numit pământ.

M-am învinuit de atâtea ori, încât mă întreb dacă mai sunt învinovățiri pe care să mi le asum.

M-am lăsat mâncată de „rechini” de atâtea ori, încât mă întreb… mai sunteți ?!

Mi-am lăsat sufletul strivit sub bocancii nesătui de a strivi, încât mă întreb… mai am suflet ?! Îmi mai e sufletul întreg, sau e ferfenițit și aruncat prin niscaiva cotloane de lume ?!

            M-am sinucis, m-am pedepsit, m-am jeluit, m-am lăsat ucisă, m-am învinuit, m-am lăsat mâncată, am plans în gând… Toate acestea le-am făcut, cu bună știință ?!     

Nu mai vreau să mă mai las nici mâncată, nici ucisă, nu mai vreau nici să mă „sinucid”, nici să mă jeluiesc, nu mai suport greutatea nici unei cizme. Acum vreau doar să trăiesc. Vreau să trăiesc așa cum mi-am droit încă din pruncie. Vreau să fiu femeie… vreau să fiu doar o femeie care nu le poate face pe toate. Vreau ca inocența copilăriei să nu-mi mai fie sechestrată în cușca trupului. Vreau să-i dau voie să se nască iar. Vreau să mă nasc din mine iar. Vreau să-mi văd umbra doar din față… nu partea stângă, nu dreapta, nu din spate. Vreau ca umbra mea să mă conducă pe tunelul luminii până la capăt. Nu mai vreau ca glasul meu să nu aibă ecou. Vreau ca ecoul glasului meu să-l audă doar cine trebuie.

            Te întreb, Bunule al meu… e mult ce vreau ?! Tot ce vreau, vreau de la mine, nu de la Tine. Tu, Bunule al meu, luminează-mi doar mintea să văd drumul. Tu, Bunule al meu, arată-mi doar cum să ies din noapte…. Din noaptea mea. Du-mă te rog spre ziuă, spre ziua Ta.

CREDEAM CĂ TE-AM UITAT

Mă contopesc iar geruri,

fac iar tunel prin mine,

trecutul vrea să spargă ușa

ce-am ferecat,

se zbate fără milă,

mă trage-n întuneric,

mă trage înapoi,

unde am fost

odat.

Zăpezile

ce le-am pictat în flori de iasomie,

îngheață iar pe portativ în cântec aerat,

eu le gonesc,

ele tot vin,

vor

să-mi înghețe trupul,

sau

sufletul,

sau

tot ce n-am iertat.

Am tot fugit de ger,

dar

gerul mă ajunge,

l-am tot rugat în gând,

credeam

că a plecat,

el vine către mine,

bate iar în clepsidră,

ușa

ce-am ferecat-o, din nou s-a descuiat.

Trecutule ce te-am uitat, te iert, mă iartă dară,

nu mă mai cotropi cu vorbe de alint,

mi-ai inundat ființa, eu, te tot dau afară !

de ce mă invadezi ? Eu, uite, te dezmint !

Nu te mai vreau în viață, credeam c-am răsărit!

Fugi!

Lasă-mă o clipă să mai respir curat,

te-am încuiat afară, ți-am dat ce ți-ai dorit,

de ce iar mă ingheți?  Credeam că te-am uitat.

CU PROPRIA SECURE

Sunt vinovată

că pădurea plânge,

iar râul nu mai vrea să înflorească ?!

sunt vinovată

c-ai rămas în drum

și ai uitat

de

casa părintească ?!

Sunt vinovată

că cerul tău apune,

iar florile

nu vor să te-nsoțească?!

sunt vinovată

că te-ofilești în lacrimi

și lași ciulinii vremii

în tine

să tot crească ?!

Sunt vinovată eu,

că tu te pierzi la mal ,

că nuferii nu vor

să mai albească?!

sunt vinovată eu

că ți-este mult mai greu,

iar ploaia tace-n tine

și

nu vrea să vorbească ?!

Sunt vinovată eu

că ți-ai pierdut lumina,

iar întunericul îl lași

să se-adâncească?!

sunt eu cea vinovată,

că ți-ai găsit aleanul în mâlul aruncat

de

pronia cerească ?!

Nu,

nu sunt vinovată

că tu îți ești dușmanul,

nu eu sunt vinovata

că nu-ți găsești cărarea,

eu nu sunt vinovată

că nu-ți găsești aleanul,

și că te pierzi în lume

fără să-ți știi

aflarea.

Tu vrei

să-noți în lacrimi,

tu vrei

să fii în turmă,

tu vrei

să te-amăgești cu vreascuri din pădure,

tu vrei

să nu vezi lanul, nici macul de pe urmă,

tu vrei

să-ți tai copacul

cu propria

secure.

 COPILUL VREMII

Mă simt

pământ cu cer în mine,

mă nasc din mine

iar

lumină,

mă simt

copilul strâns la piept de mama lui când alăptează,

mă simt

secunda timpului,

mă simt

clepsidră fără vină,

mă simt

minutul dintr-un ceas,

când

timpul iar în timp valsează.

Mă simt

ca verdele din iris ce vede luna

cum petrece,

simt

valsul inimii pe ring, când

spectatorii-s uluiți,

simt

ritmul sângelui cum fierbe ,

simt

când fierbinte

și

când rece,

mă simt

zeiță-ntre zeițe, înconjurată doar

de sfinți .

Mă nasc din mine iar și iar, îmbobocesc din fir de floare,

renaște-n mine gustul vieții, un gust fără amarul mării,

simt cerul cum se înroșește , pământul vrea să mă-nfioare,

mă simt copilul fără griji, copilul vremii și al zării.

VISUL NU MI-E VIS !
Sunt vinovată
că iubesc pământul,
că scormonesc în templul cu lumină,
sunt vinovată
că-mi torn în sânge infinitul
și că invit zăpada
să stau cu ea la cină ?

Trecutul m-a-mbrăcat
în rochie de vestală,
mi-a pus în plete cununi de grâu cosit,
mi-a pus în palme sceptrul
și o catedrală
și m-a trimis în lume
cu laur aurit.

Sunt vinovată
că înfloresc culoarea,
că scriu pe curcubeu cuvinte ne-nțelese,
sunt vinovată
că mă-nsoțesc
cu zarea,
iar îngerul sub tălpi
covor de vise-mi țese ?

Sunt vinovată
că răscolesc în munte,
să caut regăsirea
să mă găsesc
pe mine,
sunt vinovată
că sunt doar un grăunte
și poate cer prea mult din ce mi se cuvine ?

Sunt vinovată
că urc ușor pe soare,
că poarta universului spre mine
s-a deschis,
sunt vinovată
că am pământul
sub picioare,
sunt vinovată,
că visul nu mi-e vis ?

 fragment din cartea „Giulgiul iubirii” Silvia Urlih