Mă contopesc
iar geruri,
fac iar
tunel prin mine,
trecutul
vrea să spargă ușa
ce-am
ferecat,
se zbate
fără milă,
mă trage-n
întuneric,
mă trage
înapoi,
unde am fost
odat.
Zăpezile
ce le-am
pictat în flori de iasomie,
îngheață iar
pe portativ în cântec aerat,
eu le
gonesc,
ele tot vin,
vor
să-mi
înghețe trupul,
sau
sufletul,
sau
tot ce n-am
iertat.
Am tot fugit
de ger,
dar
gerul mă
ajunge,
l-am tot
rugat în gând,
credeam
că a plecat,
el vine
către mine,
bate iar în
clepsidră,
ușa
ce-am
ferecat-o, din nou s-a descuiat.
Trecutule ce
te-am uitat, te iert, mă iartă dară,
nu mă mai
cotropi cu vorbe de alint,
mi-ai
inundat ființa, eu, te tot dau afară !
de ce mă
invadezi ? Eu, uite, te dezmint !
Nu te mai
vreau în viață, credeam c-am răsărit!
Fugi!
Lasă-mă o
clipă să mai respir curat,
te-am
încuiat afară, ți-am dat ce ți-ai dorit,
de ce iar mă îngheți? Credeam că te-am uitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu