Ochi-mi caută cu disperare iar cerul. Caută
printre nori, în marele univers, un alt univers… unul mic, mic de tot, dar în
care să pot încape. Cerul… cât de aproape e… dar cât de departe. Cât de departe
e dar… cât de aproape. Iar universul meu e acolo. De la ușa lui spre mine
coboară trepte… multe trepte. Când am început să le urc, eram mică, mult prea
mică și prea nepregătită să purced în viață, să realizez pericolele pe care le
pot întâmpina. Pașii nu cunoșteau încă zborul. Uneori, sub greutatea
gândurilor, a temerilor, a neîmplinirilor și fricilor mele, treptele s-au rupt.
Nu m-am mai uitat în urmă să le văd, să văd cum stau spânzurate de balustradă.
Nu mi-am dorit să mă întorc să le peticesc, să le leg . Firul de mătase nu-l
puteam prinde între degete. Le-am lăsat pe locul lor, prinse doar de un fir de
ață, într-o baltă de lacrimi.
Privirea… privirea îmi era și încă îmi este
îndreptată doar în sus, spre cer. Ochii mei văd cerul din ce în ce mai aproape.
Mai am atât de puține trepte, mai am atât de puțin să ajung la El , la
Dumnezeul meu!! Număr treptele care ne despart. Una… două… trei… Doar atât ?
Doar trei trepte mi-au mai rămas ? Gândul îmi arată că prima treaptă e la
nivelul ochilor. Îmi spune că nu voi putea face un pas așa de mare. Îmi privesc
umerii. Mai am aripi pe ei ? Sigur că mai am…. E doar una întreagă, dar încă
sunt la locul lor. Am aripi și sub tălpi. Dacă nu funcționează unele, am altele
de rezervă. Dacă una se rupe si rămâne neîmperecheată, am alta de rezervă.
Aripile de sub tălpi, strânse încă, îmi
șoptesc :
-Hai, ai curaj și fă pasul cel mare ! Nu e
greu ! Tu știi că ai zburat de zeci de ori ! Ai uitat cumva să zbori ?! Ai
uitat să mai zbori cu o singură aripă ?! Deschide iar aripile ! Nu te speria că
una e puțin rănită… Eu, sunt lângă tine, copilul meu !
Îmi privesc aripile zdrențuite de atâta zbor
prin furtuna universului din mine. Le voi pune atele din pană de înger, le voi
obloji cu gânduri pozitive, le voi spăla iar cu lacrimi , le voi pieptăna iar
cu speranță, le voi curăța de spinii neputinței și… HAI LA ZBOOR !
UNIVERSUL E AL TĂU
Lasă-ți gândul să te spele
cu lacrimi
cristale,
lasă-i loc în suferință,
nu-l bloca-n uluci,
suferința ți-e adusă să n-o iei
la vele,
ea
îți este hărăzită
treptele
să urci.
Lasă-ți lacrima să curgă ,
fă din ea
un rug,
udă rugul cu privirea ,
toarnă-i sfântul
mir,
spune-i gândului să fugă
nu-l ține
în jug,
nu îl vinde la tarabă,
nu îi pune bir.
Spune-i sufletului tău,
vremea lui
că-i verde,
mugurește-n trandafir,
iarna
să nu-l rupă,
frânge-ți trupul în bucăți,
Domnul
să-l dezmierde,
universul e al tău,
nu-l turna
în cupă.
TRĂIESC
ÎN CLIPĂ
Zbor pe pământ
cu o parte din mine,
cealaltă parte
aleargă prin nori…
sunt astăzi
aici,
deși să zbor îmi vine
spre cealaltă parte
ascunsă-n comori.
Trăiesc azi,
acum,
în munte-nflorit,
tot astăzi,
o clipă
în munte mă-mbrac,
în soare mă scald,
cu albu-i m-alint
pe spicuri de grâu
cu sferice tălpi
iară calc.
Trăiesc astăzi,
aici,
în pădure mă pierd,
în verde de mare
în alb de zăpadă,
cu gândul iubiri-nspumate-mi dezmierd
privirea…
chipul…
trupul pictat pe arcadă.
Trăiesc cu o parte din mine
în azi,
cealaltă parte
viețuiește
în ieri,
speranța îmi spune :
”Rupe-te, să nu cazi!”
”Trăiește în clipă,
trăiește
în dalbele veri!”
TIMPUL
MEU NEȘLEFUIT
Scara scârțâie molcom
sub păcatele
de ieri,
mă conduce cu blândețe
spre un drum
misterios,
cu povara în spinare,
mă sufoc printre poveri…
umbra
caută ieșirea
de sub mersu-anevoios .
Sare umbra din visare,
mă pășește
peste sâni,
din grădina gândului
mă gonește
spre ieșire,
luminează steaua-n mine,
bolta cerului mi-e-n mâini…
mă retrag dintre tenebre
spre
meleagul
din iubire.
Rătăcește umbra-n mine,
caută
cu disperare,
mă găsește lângă trepte
pe un tron
îmbătrânit,
ține-n mână candela
și
îmi dă…
o lumânare,
lumânarea timpului ,
timpul meu,
neșlefuit.
Fragment din cartea„Giulgiul iubirii”- Silvia Urlih
