ÎȚI AMINTEȘTI, IUBITE ?! - Silvia Urlih

Îți amintești iubite,

cum ne pierdeam

în ore fără șir,

cum ne uneam cu luna

și soarele-n amurg,

cum ne doream ca somnul

să cadă în delir

și cum

secundele

în zile și-n veacuri

se tot scurg ?

Îți amintești iubite

cum ziua

ne prindea în mângâieri,

cum noaptea

ne era un aliat dement,

cum ne uneam într-un sărut

și nu simțeam dureri,

căci ea,

iubirea,

încă mai refuza

să fie-n faliment ?

Îți amintești iubite cum lumea îmi dădeai

și nu lăsai pe nimeni să-mi fure nemurirea,

cum îmi erai un scut, lumină îmi erai,

dar, ai uitat de toate și ai ucis iubirea.

Silvia Urlih 15.02.2018

DOUĂ LINII PARALELE - Silvia Urlih

Urci pe scara fără trepte,

doare palma gândului,
sângele

fierbe în vene

când

își vede nevăzutul,
două linii paralele,

întuneric și lumină,
se desprind din vechi tunel

şi ajungi

o-mbrățișare.

Ești adânc şi suprafaţă,

umbra-ți cade-n hăul negru,
trupul

merge pe pământ,

sufletul

îți e alături
două linii paralele,

trup de lut şi umbra lumii,
poartă sufletu-n oglindă,

trenă lungă

de nisip.

Ești un om cu junglă-n tine,

e şi verde

şi-arămiu,
e şi floarea

ce-a căzut pe bucata ei de dor…
sub o frunză adormită,

stă sfios cu-aripa strânsă,
pui de om

ce-și ține-nchis,

sufletul,

ca-n mănăstire.

Silvia Urlih 11.02.2018

VIAȚA MEA A FOST O JOACĂ - Silvia Urlih

Sunt,

precum roua din toamnă,

arsul timpului trecut,

amurgesc cu răsăritul

și

mă-brac în primăveri,

sunt o oră călătoare,

care ticăie tăcut,

cern pe malul mării-albastre

dimineți

și înserări.

Dâre roșii curg din talpă,

dar

le spală amurgitul,

țes covoare din azur,

nu mai vreau

să îmi simt jalea,

sunt secunda rătăcită

ce-și urmează-n zori ursitul,

mersul mi-e timid spre moarte

și-mi urmez spășită

calea.

Rătăcesc

precum o frunză

în bătaia vântului,

n-am nici casă,

nici pământ,

am doar cerul ce mi-i punte,

nu am trup,

nu am nici mers,

sunt copila cântului,

cântec scris cu amăgiri

în pârâul de sub munte

Inima

mi-e fulg de nea

spre sfârșire când se-ndreaptă,

zbor de păsări călătoare

mă-nsoțesc

spre ultim loc,

știu,

iubirea din iubire către mine se îndreaptă,

viața…

viața mea a fost o joacă

ce s-a prins cu mine-n joc.

Silvia Urlih 10.02.2018

CU TINE, LÂNGĂ TINE - Silvia Urlih

Cu tine ceru-i ardere de soare,

Cu tine marea nu mai este mare,

Cu tine gându-n mine nu mai doare,

Cu tine sufletul îmi este floare.

Cu tine dorul nu-mi mai este dor,

Cu tine zbaterea nu-mi este prund,

Cu tine râul iar îmi e izvor,

Cu tine în iubire mă scufund.

Cu tine zborul mi-este mai ușor,

Cu tine amintirile se șterg,

Cu tine-n scena vieții-mi sunt actor,

Cu tine lângă tine, merg.

Cu tine lângă tine mi-e aflarea,

Cu tine lângă tine îmi sunt eu,

Cu tine lângă tine mi-e suflarea,

Cu tine, lângă tine și cu Dumnezeu.

Silvia Urlih 08.02.2018

IUBIREA TA, RĂNEȘTE ?! - Silvia Urlih

Spui vorbe care dor,

durere ce topește,

eu

nu le iau în seamă,

le spui doar într-o doară,

m-am îmbrăcat în alb,

iar

albul mă-ntărește,

cuvântul ce rănește,

pe tine-o să te doară.

Sunt

doar cuvinte-n vânt,

şăgalnic joacă spusul,

tu te învârți în horă,

hora

te prinde-n joc,

dansul te amețește,

nici nu aștepți răspunsul,

cuvântul ce-a rănit,

îl prinzi în busuioc.

Spui vorbe care dor,

dar,

dansul lor e cald,

le împletești cu suflet,

un suflet ce iubește,

spui vorbe dureroase,

dar,

ele-mi sunt smarald,

căci nu le spui din suflet…

iubirea ta, rănește ?!

Silvia Urlih - 08.02.2018

CUM SĂ CREZI ?! - Silvia Urlih

Cum să crezi

că viața asta

e-o copilă răzgâiată,

cum să crezi

că primăvara e o toamnă fără vară,

cum să crezi că

dimineața

e o seară nepătată

dacă vorba ți-e pătată

de-ntunericul  de-afară ?

Cum să crezi

că primăvara vine-n zori

fără de iarnă,

cum să crezi

că dorul moare când

te arde și te seacă,

cum să crezi că tinerețea în tomniri

iar se întoarnă,

dacă viața ți-este scrisă

într-o ploaie care pleacă ?

Cum să crezi

că vântul bate

fără nici o adiere,

cum să crezi 

că muntele a crescut

fără de ape,

cum să crezi că tu copilă

ești un om fără durere,

dacă nu cunoști amarul dulcelui

ce ți-e aproape ?

Cum să crezi

că înghețarea poate a cânta

pe clape,

cum să crezi că lumânarea

poate arde în ghețar,

cum să crezi că gândul moare-nfrigurat

în mal de ape,

dacă nu atingi pianul

cu iubirea

ce ți-i dar.

Silvia Urlih 07.02.2018

PĂȘESC FĂRĂ TEAMĂ - Silvia Urlih

Mi-s învelită în vise,

iar roșul din mine

e în ele,

mi-s îmbrăcată în roșu,

e roșul iubirii

ce vine,

mi-s îmbrăcată în roșul iubirii

din stele,

mi-s îmbrăcată în roșul iubirii

și mi-e bine.

Îmbracămă-n roșul iubirii din tine,

iubite

și țese-mi din vise

mantie

de trăiri netrăite,

așteaptămă-n pragul cerurilor

cu dragoste tivite

și

dă-mi întregirea pierdută

pe drumuri amurgite.

Sunt iară cu pasul

pe podul ce duce spre soare,

pășesc

fără frică

spre ziua ce vine spre mine,

pășesc iar

pe drumul ce poate că nu e visare,

pășesc fără teamă,

căci eu,

mi-s în tine.

Silvia Urlih 07.02.2018

REGINA FĂRĂ DE ÎNFRÂNGERI - Silvia Urlih

Am fost străin

pe drum cu pietre,

mă reîntorc la ţărmul verii,

cu tălpi murdare de nisipuri

sparg

valurile argintii,

privesc tăcută înainte,

m-așteaptă luna-n pragul serii,

mă urcă iar la pieptul mării,

sub tălpi

să-mi pună alifii.

Mă simt de valuri învelită,

biet pelerin în scoica sorții,
simt valul cum mă strange-n mare

și

mă lipesc precum o perlă,
de pieptul cald al vieţii mele,

ce mă așteaptă-n

sanctuar…

îmi oblojește-nstrăinarea

care-a umblat

pe drum cu pietre.

Azi,

viața m-a îmbrățișat,

un tron regesc mi-a oferit,

coroana ei împărătescă

o simt

ca penele de îngeri,

eu îi zâmbesc,

ea îmi  zâmbește,

mi-alintă păru-ncărunțit,

mă-ncoronează în rergină,

regina fără de înfrângeri.

Silvia Urlih 04.02.2018

PLUTESC PESTE ZIDIRI - Silvia Urlih

Am mai găsit

în cufărul cu vechituri,

un strop de fericire,

era ascunsă printre ziare-mpăturite,

stătea

și aștepta o ancoră,

sau poate

o fărâmă de lucire,

să iasă la lumină,

din crăpături umbrite.

Și-am mai găsit

o urmă de speranță

în cufărul închis,

mă aștepta,

îmi aștepta chemarea,

îi era teamă că va rămâne pe veci

eternul vis,

dar a zărit lumina

și s-a-nfrățit

cu zarea.

Și-am mai găsit…

și eu

eram închisă în cufărul uitat,

eram ascunsă

printre amintiri,

m-am regăsit,

mi-am luat lumina

și-n lume am plecat,

mi-am aruncat înghețul,

plutesc peste zidiri.

Silvia Urlih 02.02.2018

CUVINTELE ÎMI SUNT TĂCUTE - Silvia Urlih

Sunt rămureaua dintr-un ram,

sunt pomul vremii

ce-a murit,

sunt mugur

sau sunt frunză verde ,

am adormit în crâng bătrân,

atâtea timpuri urgisite am scris pe scoarță

și-am trăit

și vremi frumoase fără nouri

și doruri

ce le-am strâns

la sân.

Cu ceață densă m-am pictat,

cu rouă

mi-am rescris ursitul,

secundele mi le-am sorbit

ca frunzele

ce-au vrut să zboare,

visul din mine n-a murit,

a stat,

mi-a oblojit cernitul,

balsam pe răni mi-a pus mereu,

știa că va-nvia …

dar doare.

Sunt rămureaua dintr-un ram,

mă-mbrac

în vorbe nerostite,

cuvintele îmi sunt tăcute

în rugi

ce-s mute la altar,

aș vrea să înverzesc în mugur

iar mugurul

să-mi stea pe frunte,

aș vrea iubirea să mă-mbete,

să-mi fie-n amurgit

un dar.

Silvia Urlih 01.02.2018