Sunt,
precum roua din toamnă,
arsul timpului trecut,
amurgesc cu răsăritul
și
mă-brac în primăveri,
sunt o oră călătoare,
care ticăie tăcut,
cern pe malul mării-albastre
dimineți
și înserări.
Dâre roșii curg din talpă,
dar
le spală amurgitul,
țes covoare din azur,
nu mai vreau
să îmi simt jalea,
sunt secunda rătăcită
ce-și urmează-n zori ursitul,
mersul mi-e timid spre moarte
și-mi urmez spășită
calea.
Rătăcesc
precum o frunză
în bătaia vântului,
n-am nici casă,
nici pământ,
am doar cerul ce mi-i punte,
nu am trup,
nu am nici mers,
sunt copila cântului,
cântec scris cu amăgiri
în pârâul de sub munte
Inima
mi-e fulg de nea
spre sfârșire când se-ndreaptă,
zbor de păsări călătoare
mă-nsoțesc
spre ultim loc,
știu,
iubirea din iubire către mine se îndreaptă,
viața…
viața mea a fost o joacă
ce s-a prins cu mine-n joc.
Silvia Urlih 10.02.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu