Îți amintești iubite,
cum ne pierdeam
în ore fără șir,
cum ne uneam cu luna
și soarele-n amurg,
cum ne doream ca somnul
să cadă în delir
și cum
secundele
în zile și-n veacuri
se tot scurg ?
Îți amintești iubite
cum ziua
ne prindea în mângâieri,
cum noaptea
ne era un aliat dement,
cum ne uneam într-un sărut
și nu simțeam dureri,
căci ea,
iubirea,
încă mai refuza
să fie-n faliment ?
Îți amintești iubite cum lumea îmi dădeai
și nu lăsai pe nimeni să-mi fure nemurirea,
cum îmi erai un scut, lumină îmi erai,
dar, ai uitat de toate și ai ucis iubirea.
Silvia Urlih 15.02.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu