Cum să crezi
că viața asta
e-o copilă răzgâiată,
cum să crezi
că primăvara e o toamnă fără vară,
cum să crezi că
dimineața
e o seară nepătată
dacă vorba ți-e pătată
de-ntunericul de-afară
?
Cum să crezi
că primăvara vine-n zori
fără de iarnă,
cum să crezi
că dorul moare când
te arde și te seacă,
cum să crezi că tinerețea în tomniri
iar se întoarnă,
dacă viața ți-este scrisă
într-o ploaie care pleacă ?
Cum să crezi
că vântul bate
fără nici o adiere,
cum să crezi
că muntele a crescut
fără de ape,
cum să crezi că tu copilă
ești un om fără durere,
dacă nu cunoști amarul dulcelui
ce ți-e aproape ?
Cum să crezi
că înghețarea poate a cânta
pe clape,
cum să crezi că lumânarea
poate arde în ghețar,
cum să crezi că gândul moare-nfrigurat
în mal de ape,
dacă nu atingi pianul
cu iubirea
ce ți-i dar.
Silvia Urlih 07.02.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu