M-AM NĂSCUT OM - Silvia Urlih

M-am născut OM

dar

ca un murg

zdrobesc tot răul

în copită de gând

Nechează în mine

amarul văzut

și-alerg

spre dorinţa de bine…

de mai bine

M-am născut Om

iar lupul alb din mine

veghează

şi-mi urlă în gând

că trebuie să mă apăr de haită

de haita viermilor…

M-am născut OM

dar

îmi simt umbra desprinsă de trup

sunt umbra mea

în fața umbrei mele

din soartă

M-am născut OM,

dar viața m-a transformat în paiață.

Unde e lupul ALB ?!

Silvia Urlih - 26.08.2018

MULȚUMESC DOAMNE ! - Silvia Urlih

Când tristețea mă apasă,

vin la Tine

și-ți vorbesc,

n-am curaj să îi strig lumii

că mă doare înserarea,

n-am curaj să-mi plâng amarul,

vin la Tine

și-ți șoptesc,

că în toamna vieții mele

primăvara

mi-e chemarea.

Iarnă e la mine-n gând,

Sufletul

îmi e câmpie,

o câmpie prea arată,

plină e doar de scaieți

verdele ce-a fost cândva,

s-a uscat,

e fân în vie

câte vieți mi-ai pus pe suflet,

spune-mi Doamne,

câte vieți ?

Câte trepte am urcat, cât mai am  de rătăcit,

câte lacrimi mi-ai spălat, câte râuri am umplut,

cât am cumpărat din viață, cât mai am eu de plătit,

cât mai am de pătimit, să îmi fiu ca la-nceput ?

Începutul mi-e aproape,

știu

de când am răsărit,

flacăra luminii mele

arde-n candela din palme,

palmele mă frig de dor,

dor

de ce mi-a fost sortit,

geme dorul de iubire,

geme-n somn,

până adoarme.

Mulțumesc Doamne pentru ce mi-ai dat,

pentru ce-mi dai

și pentru ce-mi vei da !

Silvia Urlih - 26.08.2018

DACĂ MĂ ASCUND…Silvia Urlih

Dacă îmi ascund tăcerea,

e pentru că

nu vreau să-i auziți urletul,

dacă îmi ascund lacrima,

e pentru că

nu vreau să-i vedeți miezul izvorârii,

dacă îmi ascund zâmbetul,

e pentru că

nu vreau să știți ce e în spatele lui,

dacă îmi ascund bucuria,

e pentru că

vreau să o las să fiarbă doar în mine.

Dacă îmi ascund tristețea,

e pentru că

vreau să o tai de la rădăcină,

dacă îmi ascund visul,

e pentru că

vreau să plutesc doar eu în el,

dacă îmi ascund aripile,

e pentru că

nu vreau să mai las pe nimeni să mi le taie,

dacă mă ascund cochilia unui melc,

e pentru că

nu reușesc să sparg oglinda.

Dacă mă ascund în mine,

e pentru că

nu mai vreau să vă las

să-mi frângeți zborul.

Peste orice încercare,

am trecut singură.

De ce să vă mai las

să-mi vedeți

sufletul ?

Și cu toate astea, te iubesc, lume !

Silvia Urlih 24.08.2018

DE CE-AI UITAT ?! - Silvia Urlih

Sunt nopţi

care miros a viaţă,

dar viața însăși e o noapte,

sunt frunze veștede ce-ar vrea

să-și fie iară

înverzire,

sunt vreascuri ce se rup din trunchiuri

și-și cântă uscăciunea-n șoapte,

sunt oameni

care nu își văd

trezirea

din a lor murire.

Trăiești în dansuri fără muzici

și-ți zici

că-i valsul vieții tale,

te tot scufunzi între talazuri ,

viața

te-nghesuie în tine,

în dans nebun te zdrențuiești,

iar zdrențele

îți cânt-a jale,

haotic tot alergi prin junglă

da-ți spui mereu :

„îmi este bine”.

Te-aruncă gheara nopții-n zi,

dar nu o vezi

că-i luminată,

se-nfige-n trupul tău

lumină,

dar nu o vezi

că îți ești orb,

din steaua care-ai fost cândva,

devii o ramă-ngândurată,

pierdut în întuneric ți-ești,

din porumbel,

devii un corb.

Simți brațe cum te-nlănțuie,

te strâng

și viață nu-ți mai ești,

urâtul lumii te-amețește

și din urât

te tot hrănești,

nici nu mai vezi lumina zilei,

îmbătrânești,

uiți să iubești

unde-i lumina care-ai fost ?

de ce-ai uitat

cum să trăiești ?

Silvia Urlih 23.08.2018

ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS - Silvia Urlih

De ce m-apasă întrebarea

că-n viață

n-am făcut nimic,

de ce în gânduri mă înec

și mă întreb

de ce-am tăcut,

de ce-am fost mare-n fața mea,

dar

m-am văzut mereu tot mic,

de ce  ades m-am întrebat:

„de ce îmi sunt necunoscut ?”

De ce în noapte m-am visat

ce-n ziuă

nu m-am regăsit,

de ce doar visul mi-a fost vis

și-n vis

doar visul mi-a rămas,

de ce ursitul ce mi-a fost,

în zi, nu mi-a mai fost ursit,

de ce nu am putut fugi

și-am  gângăvit

tăcută-n glas ?

De ce cu munții m-am luptat

și-am vrut să-i trec în zbor,

zburând,

de ce câmpia n-am văzut-o

și nici aleea

n-am găsit,

de ce n-am ascultat instinctul

ce mi-a cântat în gând,

gândind,

de ce acum îmi sunt sihastru,

de toată lumea părăsit ?

De ce pe tava lumii-ntregi

mi-am așezat sufletul plâns,

de ce-am știut

că judecata

de judecată va muri,

de ce în punga vieții mele

doar amăgiri

și rău am strâns…

De ce ?

De ce atâtea întrebări,

când până-n zori voi răsări.

Silvia Urlih 23.08.2018

PĂTRATĂ-I LUMEA - Silvia Urlih

Trăiesc

în lumea ce-a ajuns pătrată,

îi plâng rotundul

ce-a fost cândva

frumos,

privesc

și văd o simplă bilă prea pătată,

nebuni,

pioni și regi

care se bat pe-un os.

Trăiesc în lumea mea

și-aș vrea s-o strang

într-un copac,

aș vrea

ca frunzele să-i fie verzi

vară și iarnă,

trăiesc în lumea mea,

trăiesc și tac,

aș vrea ca lumea toată

să-și cumpere o nouă haină.

Trăiesc în lumea mea

care îmi

e acasă,

o casă ce mi-am cumpărat-o

cu multă suferință,

trăiesc în lumea mea,

dar,

lumea nu mă lasă,

ar vrea să fiu ca ei,

să nu-mi mai fiu ființă.

Pătrată-i lumea în care azi trăiesc,

pătrat e tot ce-n viață mă-nconjoară,

pătrat e globul …globul pământesc,

pătrat e tot ce-a fost odinioară.

Silvia Urlih 22.08.2018

NU M-AM IERTAT, DAR V-AM IERTAT - Silvia Urlih

Alerg

printre alb și negru și gri,

să găsesc lumina lăptoasă a divinului

care-mi va aduce liniște

și pace

și mă va duce

pe mine lângă mine,

cu mine

în mine.

Mă doare alergarea printre alergări,

mă dor pașii

ce-mi atârnă ca plumbii,

mă doare nerăbdarea

necuprinsului

din necuprinsul

infinirii.

Alerg

spre infinitul ce m-a născut ființă din ființă,

dar

fără soarta ființei,

mă doare haina pe care am purta-o,

mă strâng nasturii zilelor

și nopților

ce mi-au fost

trăire.

Viața

mi-a fost o alergare,

sau poate că doar am trăit preț de o răsuflare,

parcă ieri m-am născut,

parcă ieri a fost azi,

parcă azi e deja mâine,

dar

sigur încă îmi sunt suflet.

Mă doare,

dar durerea durerii ce o simt mi-e alinare,

mi-e balsam,

mă doare albul și negrul și griul vieții mele,

mă doare haina ce-mi mai îmbracă încă

sufletul nemuritor.

M-a durut viața,

m-a durut venirea,

m-a durut plecarea de lângă voi,

m-a durut trăirea,

m-a durut durerea bolii,

m-a durut că nu am fost

ce-am vrut să-mi fiu.

M-a durut,

dar încerc să-mi fiu ceea ce am devenit,

încerc să mă dezbrac de haină…

nu m-am iertat,

dar v-am iertat,

știu

că ne vom revedea.

În curând nu voi mai simți durerea plecării.

Vă aștept !

Vă aștept și pe voi,

dragii mei,

în lumea de aici !

Mesaj de la un suflet ce mi-a fost foarte drag.

Silvia Urlih - 21.08.2018

NICI NU MAI ȘTIU - Silvia Urlih

Știi,

nici nu mai știu cine-s eu,

cine ești,

nici nu mai știu

ce păduri ne-nconjoară,

poate că

suntem

copaci îngerești,

poate că suntem

ce-am fost

într-o seară.

Știi,

nici nu mai știu

dac-am fost

sau suntem,

poate c-am fost

două câmpuri aride,

poate c-am fost

uniți

de blestem,

poate că suntem

două râuri flămânde.

Știi,

nici nu mai știu

dac-am fost

sau n-am fost,

poate c-am fost

caii liberi

sub nor,

poate c-am fost…

însă are vreun rost

să mai știm cine-am fost ?! …

amintirile dor.

Silvia Urlih 16.08.2018

TEAMĂ DE…CINE ?! - Silvia Urlih

TEAMĂ DE…CINE ?

De tine

sunt plină,

de tine

mi-e dor,

de tine mi-atârnă sufletu-n cer,

de tine mă doare

că nu sunt izvor,

de tine mi-e dor

și dorul

mi-i cer.

De tine

sunt goală,

de tine

mă tem,

de tine sunt verde

ca verdele-n brazi,

de tine m-agăț,

deși mi-ești bluestem,

de tine m-apropii

deși tu mă arzi.

De tine

mă sperii

și totuși te vreau,

îmi ești oglindire,

mi-e teamă de mine,

mi-ești geană-n privire,

nu vreau să mai stau,

mi-e teamă de noi,

mi-e teamă de

… cine?!

Silvia Urlih 15.08.2018