Sunt nopţi
care miros a viaţă,
dar viața însăși e o noapte,
sunt frunze veștede ce-ar vrea
să-și fie iară
înverzire,
sunt vreascuri ce se rup din
trunchiuri
și-și cântă uscăciunea-n șoapte,
sunt oameni
care nu își văd
trezirea
din a lor murire.
Trăiești în dansuri fără muzici
și-ți zici
că-i valsul vieții tale,
te tot scufunzi între talazuri ,
viața
te-nghesuie în tine,
în dans nebun te zdrențuiești,
iar zdrențele
îți cânt-a jale,
haotic tot alergi prin junglă
da-ți spui mereu :
„îmi este bine”.
Te-aruncă gheara nopții-n zi,
dar nu o vezi
că-i luminată,
se-nfige-n trupul tău
lumină,
dar nu o vezi
că îți ești orb,
din steaua care-ai fost cândva,
devii o ramă-ngândurată,
pierdut în întuneric ți-ești,
din porumbel,
devii un corb.
Simți brațe cum te-nlănțuie,
te strâng
și viață nu-ți mai ești,
urâtul lumii te-amețește
și din urât
te tot hrănești,
nici nu mai vezi lumina zilei,
îmbătrânești,
uiți să iubești
unde-i lumina care-ai fost ?
de ce-ai uitat
cum să trăiești ?
Silvia Urlih 23.08.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu