De ce
m-apasă întrebarea
că-n viață
n-am făcut
nimic,
de ce în
gânduri mă înec
și mă întreb
de ce-am
tăcut,
de ce-am
fost mare-n fața mea,
dar
m-am văzut
mereu tot mic,
de ce ades m-am întrebat:
„de ce îmi
sunt necunoscut ?”
De ce în
noapte m-am visat
ce-n ziuă
nu m-am
regăsit,
de ce doar
visul mi-a fost vis
și-n vis
doar visul
mi-a rămas,
de ce
ursitul ce mi-a fost,
în zi, nu
mi-a mai fost ursit,
de ce nu am
putut fugi
și-am gângăvit
tăcută-n
glas ?
De ce cu
munții m-am luptat
și-am vrut
să-i trec în zbor,
zburând,
de ce câmpia
n-am văzut-o
și nici aleea
n-am găsit,
de ce n-am
ascultat instinctul
ce mi-a
cântat în gând,
gândind,
de ce acum
îmi sunt sihastru,
de toată
lumea părăsit ?
De ce pe
tava lumii-ntregi
mi-am așezat
sufletul plâns,
de ce-am
știut
că judecata
de judecată
va muri,
de ce în
punga vieții mele
doar amăgiri
și rău am
strâns…
De ce ?
De ce atâtea
întrebări,
când până-n
zori voi răsări.
Silvia Urlih 23.08.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu