DORUL TĂU ȘI-AL MEU - Silvia Urlih

 

Iubite,

câte câmpii și râuri și munți

sunt între noi,

câte păduri și nori și flori

în noi s-au adunat,

cât  zâmbet trist

am numărat din doi în doi

și câte raze însorite

în noi

au tot plouat.

 

Iubite,

auzi-mă

și lasă-mă să strig a depărtare,

auzi-mi dorul

și vezi-mi lacrima 

ce-mi plânge,

noi ne iubim, dar dorul depărtării tare doare,

și-n zări

iubirea ta de necuprins 

în noi se strânge.

 

Iubite,

azi,

împărțim distanța și toamnele la doi,

auzi-mă

și lasă-mă să-mi strig în noapte

dorul,

e dorul tău

și-al meu ce se ascund în ploi,

și tu și eu ne-om regăsi în primăvară,

iar izvorul.

Silvia Urlih 04.11.2020

 

ANII-MI SUNT DOAR DOUĂ GLUME - Silvia Urlih

 

Toamna mi-a bătut în ușă.

N-am deschis.

Nu mi-e a toamnă.

Mi-a bătut apoi în geam.

M-am uitat și am plecat.

Tinerețea îmi zâmbește

și îmi spune: dulce doamnă,

nu e vremea să îmbraci haina toamnei,

e păcat.

 

Toamna-mi plânge în pridvor

și mă-ndeamnă să-ntomnesc.

O privesc

și-i râd în față : te grăbești ,

nu-i încă timpul,

geaba-mi plângi în prag de seară,

încă-i vremea să trăiesc,

nu îmi plac ploile tale,

nu îmi place anotimpul.

 

Toamna-mi spune să-mi privesc

buletinul și-ai mei ani.

Care ani?

Ce buletin?

Anii-mi sunt doar două glume,

două cifre ce le-am dat

pentru cel puțin doi bani.

Toamnă dragă, fugi departe,

n-amurgesc, e prea devreme.

Silvia Urlih - 31.10.2020

NE IUBIM DEȘI NE DOARE DEPĂRTAREA! - Silvia Urlih

 

Mi-am pus dorul pe o stea

și mi l-am trimis în lume,

l-am rugat să nu mai stea,

să alerge către el,

el, i-acolo-n depărtare,

știu că-i el,

nu are nume,

dorul mi l-am scris pe-o pană,

pana-i el,

un porumbel.

 

El nu are înc-un nume,

eu îi spun

iubitul meu,

mi-e iubitul de departe

care mă iubește –n taină,

soarta ne-a făcut o farsă,

știu că drumul ne e greu,

depărtarea e aproape,

e doar

mâneca din haină.

 

I-am scris numele pe cer,

și-a venit în mare grabă,

acum știu cine-i alesul,

cerul

mi l-a dat în dar,

nu-i un nume ce-am găsit

aranjat pe o tarabă,

este el,

iubitul meu,

scris pe-o filă-n calendar.

 

Ne-am găsit și ne iubim,

precum florile din câmp,

ne iubim

precum un soare

își iubește-n zori trezirea,

ne iubim

precum iernarea-și pune ninsul

în alt timp,

ne iubim precum dormirea

își iubește-n zori trezirea.

 

Ne iubim precum un soare

își iubește însorirea,

ne iubim precum o lună

își iubește înnoptarea,

ne iubim precum doi oameni

își doresc în zori

iubirea,

ne iubim

și dăm uitării iar și iar ,

iar depărtarea.

 

Noi ne iubim deși ne doare depărtarea ,

Ne iubim lângă copacul ce-am îmbrățișat,

Noi ne iubim căci ne unește zarea,

Noi ne iubim căci depărtarea am încătușat.

Silvia Urlih - 30.10.2020

DUMNEZEU MI-A DAT UN RAI - Silvia Urlih

 

Dumnezeu mi-a dat o pană și mi-a spus  :

pictează-ți raiul !

Am rămas nedumerită și-am privit

către apus,

n-am văzut nici rai nici iad,

am văzut doar o pădure

o pădure-mbătrânită, dar cu lujeri ce creșteau.

Lujerii mi-au spus în șoaptă că-s copii ce vor fi,

sunt copiii omenirii

care n-au un viitor.

 

Dumnezeu mi-a dat un pix

și mi-a spus

să îmi scriu viața,

m-am uitat la fila albă ,

care neagră mi-a părut

cum să sciu cu negru-n negru ,

nu se vede mai nimic,

poate de-aș găsi cerneala,

albu pe negru s-ar vedea.

Dumnezeu mi-a dat un rai

m-andemnat să intru-n el !

Cum să intru eu în rai,

când pământul mi-este iad ?

Blând mi-a pus mâna pe umăr

și mi-a spus :

ești ghiocel,

fii o floare ce-nflorește,

fii verde de mândru brad !

 

Dumnezeu mi-a dat un rai,

însă raiul ce mi-a dat,

n-am văzut că îmi e rai,

am crezut

că îmi e iad,

iadul eu mi l-am creat și …

de multe am uitat,

Mulțumescu-ți ție Doamne

pentru câte-am îndurat.

 Silvia Urlih 29.10.2020

Generație de sacrificiu - Silvia Urlih

 

Noi, generația de aur, generația Ceaușistă, ne-am tot spus și chiar am crezut că suntem generația de sacridiciu. Ne-am înșelat. Amarnic ne-am înșelat. Cu toții am constatat în acest an 2020, că se poate și mai rău decât am trăi noi.

Generația de sacrificiu este cea de acum, din timpul pandemiei, când părinții sunt obligați să le fie învățători copiilor din clasa zero sau din clasa întîi, când copiii habar nu mai au ce e aia respirație și joaca în grup, când suntem obligați să nu ne mai îmbrățișăm, când degeba sunt mii de produse pe care nu nu li putem permite a le cumpăra, când trăim cu frica în sân că ne putem infecta oricând și oriune, când nu mai avem curaj să mergem la o zi de naștere, sau într-un loc aglomerat, când ne e frică  în market de vânzător sau de un client care stă prea aproape de noi, când punem mâna pe bani, sau când tastăm codul pentru card.

Ne-am plâns de nenea Ceașcă ? Ne ținea el în lesă ? Ne servea el salam cu soia? Soia, legumele, cerealele, semințele și alte produse bio, au ajuns să se vândă scump. Sunt  la loc de cinste pentru organismul nostru.

Nu fac acum apologia regimului comunist, dar… ceea ce suntem acum forțați și obligați să trăim, mă cam sperie.

            Sincer, mi-e tare milă de generația zilelor astea. Suntem și sunt obligați și învățați noi și copiii noștri să poarte mască… să tacă, să se supună și să tacă. Suntem și sunt obligați copiii noștri să păstreze distanțatea (socială spun ei, fizică spun eu).

Unde ne mai este zâmbetul ? Unde ne mai este îmbrățișarea? Unde ne mai suntem noi în ecuația vieții ? Ce mai înseamnă viața pentru generația copiilor din zilele astea?  Unde le mai sunt visele și planurile de viitor ?

Din nefericire trăim un alt război mondial. Un război cu noi înșine. Cine rezită merge mai departe. Cine nu rezistă… clachează și moare de covid 19.

Sfat : Păziți-vă cât puteți de acest nenorocit de virus. Nu vă dați voie să evadați în nici un fel de boală ! Nu vă dați voie să strănutați, să aveți febră sau să tușiți.  Aveți grijă de sistemul vostru imunitar. Mor de covid  cei care au boli cornice grave, care au cancer, cei care suferă de obezitate, de oboseală cronică și de frică.

fragment din cartea „ Printre infinituri” - Silvia Urlih 

AMIN ! - Silvia Urlih

 

După astăzi e vreun mâine?

Mă întreb și-mi plâng în palme,

după astăzi florile vor mai înflori ca ieri?

Te întreb îngenunchiată ,

spune-mi tu, mărite Doamne,

lumea asta unde merge,

spre un vis,

sau nicăieri?

 

Ne-a înnegurat urâtul

și-ntunericul din noi,

am sperat că va fi bine

după ce am stat în casă,

văd acum că ne-ndreptăm

spre tăciuni și spre noroi.

Spune-mi Doamne ce-i cu ei ?

De nimic nu le mai pasă ?

 

Încotro să o luăm,

ce-am făcut de Ți-am greșit?

Te-ntrebăm ca oile care nu-și găsec stăpânul.

Întrebarea e in noi,

n-am văzut când ai venit

să ne spui că mustul dulce

nu se-aseamănă

cu vinul.

 

Spune-mi Doamne la ureche,

spune-mi mie și atât,

încotro se-ndreaptă vântul

celor ce-au uitat de Tine ?

Spre lumină se îndreaptă,

sau se-ngroapă în pământ?

Lumea toată e a Ta, însă…

nu uita de mine.

AMIN !

Silvia Urlih - 24.10.2020