SUNT EU , ACEEAȘI EU - Silvia Urlih

 

Sunt eu,

sau

nu sunt eu,

mă-ntreb câteodat,

sunt eu

cea care-am fost

sau poate c-am visat ,

sunt eu

cea care-mi sunt,

cu tot ce mi-a fost dat,

sunt eu cea de acum

cu tot ce-n viață-am îndurat.

 

Sunt tot aceeași

eu ce zbor

între trecu și-ntre visare,

sunt eu,

cea ce-am visat

să-mi fiu doar un întreg,

sunt eu,

cea ce-am cerut divinului

o altă îndrumare,

sunt eu

cea ce mi-am dat destinul

marelui strateg?

 

Sunt eu,

aceeași eu

ce soarta mi-am clădit-o

pe cont propriu,

sunt eu,

aceeași eu,

care mi-am plâns durerile în gând,

sunt eu ,

ce judecat-am fost de anonimul juriu,

sunt eu,

ce mi-am dat voie

s-alerg pe ăst pământ.

 

Sunt eu,

aceeași eu,

sunt eu,

ființa mică

cu trup îngreunat de vise împlinite

dar și cu  dorinți neîmplinite,

care se-ndreaptă cu pași mărunți

spre Marea Poartă.

Silvia Urlih - 16.11.2020

POATE CĂ SUNTEM ÎN RĂZBOI - Silvia Urlih

 

Ne îndreptăm spre zile negre,

trăim ceva nedefinit,

ne-am rătăcit printre tenebre,

iar sufletul ni-i cătrănit.

 

Nu ne-am născut să fim gunoi,

dar zilele ni-s otrăvite,

suntem copaci plini de nevoi,

iar unii chiar ne spun și vite.

 

Noi ne-am născut să nu fim oi,

noi ne-am născut să fim iubire,

nu ne-am născut să fim puhoi

de supărări fără de fericire.

 

Ne îndreptăm spre întuneric,

cu măști pliate pe figură,

în poartă ne așteaptă-un dric,

și mulți ne bagă pumnu-n gură.

 

Poate că suntem în război,

război cu-n virus nevăzut,

dar nu uita , că unde-s doi,

credința-n lume-a renăscut.

 

Poate că suntem în război

dar ăst război e doar cu noi

hai să ieșim iar din noroi

să fim albinele din roi.

 

Hai să ne dăm mână cu mână

și spre lumină să fugim,

să nu lăsăm ziua s-apună,

să nu rănim, să nu cerșim, doar să iubim !

Silvia Urlih - 14.11.2020

SCUMPĂ DOAMNĂ ! - Silvia Urlih

                             Pare că aș fi frunză,

o frunză ruginită

ce pleacă spre pământ,

ramul m-a alungat

spre albia ce-mi sunt,

mă-ntorc pe drumul meu,

de unde am venit,

pare că aș fi frunză,

o frunză care-și cântă

balada ei în gând.

 

Mă-ntreb de ce în toamnă,

cu toamna mă-nsoțesc,

de ce frunza ce-mi sunt,

se rupe-ncet

de ram,

de ce în seara asta

în toamnă mă găsesc,

de ce gânduri răzlețe

mi-arată

cum eram.

 

Mă-ntreb de ce prin plete

îmi plouă iar

a toamă,

unde-mi sunt anii vieții

scăldați de primăvară,

răspunsul eu mi-l dau :

Ascultă scumpă doamnă,

mai lasă rătărirea ,

cântă-ți balada vieții,

dar cânt-o la chitară.

 

O frunză înverzită am fost și încă sunt,

copacul vieții mele mai are rădăcini,

nu toamna mă alungă, ci gândul meu din gând,

încă îmi mai sunt floare, o floare printre spini.

Silvia Urlih - 13.11.2020

SUNTEM DOI CĂLĂTORI - Silvia Urlih

 

Doar,

două umbre suntem,

atât am mai rămas,

nu suntem vinovați

că ne iubim și-n toamnă,

vremea ne-a despărțit,

dar suntem unic glas,

tu-mi spui la telefon :

mi-ești cea mai scumpă doamnă.

 

Iubirea ta mă-ndeamnă să-mi spun :

mai ai răbdare,

nu este vrerea noastră

să ne fim depărtare,

noi ne iubim de veacuri

și dincolo de soare,

dar depărtarea asta

ne doare…

rău ne doare.

 

N-a fost voința noastră să ne fim la distanță,

nu fost-a vrerea noastră s-avem iar două case,

tu-mi cânți din depărtarea o veșnică romanță,

romanța ce mi- o cânți, mă-mbracă în mătase.

 

Pășim tăcuți prin toamnă

iar pașii

ne sunt grei

când ai plecat din țară

râdea soarele-n nori

ne suntem două umbre

ce se iubesc sub tei,

suntem doar două umbre…

suntem doi călători.

Silvia Urlih - 12.11.2020

SE CEARTĂ LUNA CU PĂMÂNTUL - Silvia Urlih

 

Un strop din lună

și un petec de pământ,

s-au întâlnit

într-o pădute-ngândurată,

nu și-au vorbit,

dar și-au șoptit în gând,

că tot ceea ce văd,

nu-i trai de om,

ci viața lor furată.

 

Un fir de praf

și-un colț curat de lună,

s-au întâlnit

pe-un câmp cu flori uscate,

și-au spus că-n gândul lor

gândul în gând se-adună,

că ce văd azi,

nu-s oameni,

sunt frunze despicate.

 

Și luna și pământul

s-au luat puțin la ceartă,

cine pe cine s-a furat

și cine-i înțeleptul,

luna că-i luminoasă,

că este fără pată,

pământul că e iad,

da-n mână ține

sceptrul.

Silvia Urlih - 12.11.2020

MI-E DOR DE MINE - Silvia Urlih

 

Mi-e dor de mine,

mi-e dor de anii ce-au trecut,

mi-e dor de toamna

în care culegeam caise,

mi-e dor să fac acum

ce-atunci nu am făcut,

mi-e dor de mine,

copilul vremii

ce se-mbăta cu vise.

 

Mi-e dor de vrema

când mă plângeam

că mă durea,

mi-e dor de anii  în care nu știam nimic,

mi-e dor de soarele

ce-mi alina copilăria…

mi-e dor de mine,

când nu știam

că îmi sunt inamic.

 

Mi-e dor de mine

și de copilul fără griji,

mi-e dor să mai alerg

cu tălpile prin iarbă,

mi-e dor de mine

și de copiii

ce ne credeam viteji,

mi-e dor… dar dorul meu,

rămâne jar în sobă.

Silvia Urlih - 11.11.2020