Pare că aș fi frunză,
o frunză
ruginită
ce pleacă spre
pământ,
ramul m-a
alungat
spre albia
ce-mi sunt,
mă-ntorc pe
drumul meu,
de unde am
venit,
pare că aș fi
frunză,
o frunză
care-și cântă
balada ei în
gând.
Mă-ntreb de ce
în toamnă,
cu toamna
mă-nsoțesc,
de ce frunza
ce-mi sunt,
se rupe-ncet
de ram,
de ce în seara
asta
în toamnă mă
găsesc,
de ce gânduri
răzlețe
mi-arată
cum eram.
Mă-ntreb de ce
prin plete
îmi plouă iar
a toamă,
unde-mi sunt
anii vieții
scăldați de
primăvară,
răspunsul eu
mi-l dau :
Ascultă scumpă
doamnă,
mai lasă
rătărirea ,
cântă-ți
balada vieții,
dar cânt-o la
chitară.
O frunză
înverzită am fost și încă sunt,
copacul vieții
mele mai are rădăcini,
nu toamna mă
alungă, ci gândul meu din gând,
încă îmi mai
sunt floare, o floare printre spini.
Silvia Urlih - 13.11.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu