O marmură vie
atârnă de grinzi…
mă văd
în ea…
nu,
nu sunt eu..
tu, vreme
ce încerci să mă prinzi,
eu nu te vreau încă…
căci sunt
curcubeu.
Răceala-i mă vede,
se uită spre mine,
mă strânge la piept cu brațe murinde,
îmi numără anii …
îmi spune
să-mi spun:
„ stați anilor,
nu mă veți prinde” .
Privirea-mi trezește în ochi
reveria,
simt că mă legăn pe-o rază de soare….
revăd tinerețea ,
revăd copilăria ….
aș vrea să mă mai uit în trecut,
dar mă doare.
Mă-nvârt în cercul viu al veții,
iau anii cu mine în grabă nătângă,
încărunțesc,
dar eu mă dărui dimineții
mă răzvrătesc și nu las anii să mă-nfrângă.
Mi-a înflorit de ieri,
omăt la tâmple…
îl văd,
dar nu mă înfioară-ncărunțitul,
mă văd în oglindă…
ce poate să se întâmple ?
aștept ,
sunt mândră,
aștept
să mă înghită
infinitul.
Mă simt… mă văd în trupul marmorei vii,
sunt marmora–ncrustată în cuiul din grindă,
inima-mi zvâcnește și simt că învii…
sunt femeia de
ieri ce se vede azi
în oglindă.
Silvia Bya Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu