Cerul s-a stins o
clipă în privirea mea,
a înspumat-o
în apa albastrului
pur,
mi-a greblat negrul
cu
pensulă grea,
mi-a pătat ochiul
cu pădurea din jur.
Albul zăpezii mi-a
spălat neputința,
spicul
m-a frământat
în pâine flămândă,
umerii mi-au cărat universul,
ființa,
când vulturi mi-au dumicat
rana sângerândă.
Codrii mi-au fost părinți
adoptivi,
dealul cu flori
m-a golit
de dureri,
suflet și trup,
nu
mai suntem captivi…
ne-am aruncat spre cer
și-am sădit…
învieri.
Silvia Urlih 02.07.2013
Și muguri de durere, ca tainice făclii
RăspundețiȘtergereVor alina trecutul, privind spre viitor
Și-n învieri celeste, în serile târzii
Vom asculta smeriți al îngerilor cor.
Tata Ben.