Și
dacă muntele
s-ar prăbuși
sub grelele-i poveri,
nu ar mai fi
pădure
să-i crească-n
arătură,
și
dacă marea
s-ar scurge
spre alte învieri,
pământul
s-ar usca sub
propria-i tortură.
Și
dacă soarele
s-ar îmbrăca în
haine ceruite,
nu ar mai fi
grădină
să-i râdă cu
blândețe,
și
dacă grâul
ar putrezi sub
ploi neîmblânzite,
pâinea
s-ar risipi în
strigăte răzlețe.
Și
dacă tu
mi-ai spune că
nu-ți sunt lumânare,
n-aș mai vedea
lumina
din sufletu-mi
pribeag,
mi-aș ostoi și
trupul și sufletu-n cărare,
m-aș prăbuși
în hăuri,
dacă
nu mi-ai fi
prag.
Și
dacă cerul
nostru
nu ne-ar mai
fi grânar,
ne-am rătăci
prin lume,
să ne arăm
ogorul,
ne-am răscoli
în raiul care ne-a fost
dat
dar,
ne-am prăvăli
sub munte
să ne aflăm
izvorul.
Și
dacă rădăcina
mi-ai rupe-o
în fășii,
aș rătăci prin
ceruri
să-mi fac din
stea
zăbrele
aș fi pământ
în mine
și
aș încremeni,
aș fi
doar o statuie
cu trupul în atele.
Silvia Urlih - 16.11.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu