Timpul
lunecă ușor,
legănându-se în noapte,
mă cuprinde necuprinsul,
mă apasă înserarea,
trupul
freamătă-n alean,
îți aud șoapta din șoapte,
mângâierile le simt,
dar,
mă doare depărtarea.
Brațul tău
știut de zei,
mângâie trup istovit,
ochii tăi,
cer nepătat,
rupe liniștea-nserării,
buzele,
mac purpuriu,
mă ridică-n răsărit,
simt
cum trupul gândului se predă
nemărginirii.
Toamna ta-mi caută gura
arsă
de sărutul vieții,
umbra ta mă-nvăluie,
mă îmbracă
în suspin,
mă întind să-ți mângâi gâtul,
dar
te pierzi sub pleoapa nopții,
cu privirea însetată,
tot te caut…
și mi-e chin.
Silvia Urlih 05.12.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu