LUCIRI DE ALBĂSTRELE

Sunt  ochii tăi luciri de flori albaste

Când îi privești te-nneci în valurile lor

Simți că plutești cu stele către astre

Te-mbeți în strălucirea viselor

Sunt ochii tăi albaștri verzi  ca marea

Plutesc în ei steluțe de iubire

Uită-te-n ei, găsești abandonarea

Și clipe de trezire-n ațipire

Sunt  ochii tăi  , floare ce plânge,

Lacrima din gene-i tristă,
Dorul , iubirea în ei se pierde și se frânge.
Soarele arzător din nori în ei persistă.

Sunt în ochi-ți  toamne cu scântei,
Cu fenomene minunate,stranii,
Găsești în ei  cântec de clopoței,
Vezi viața ca un amalgam de danii.

Sunt ochii tăi luciri de albăstrele

Sunt candizi, calmi, sunt un pustiu

Pustiu cu multe turnuri de castele

Ce-ascude- albastrul lor, …doar eu știu.

 Silvia Bya

TRUP, SUFLET, MASCĂ...

Sunt multe suflete ce-și caută găsirea,

își caută un trup odihnitor,

au obosit să  vadă omenirea

pline de măști ce-ascund suflete calde-n trupul lor

Eu, sunt  un suflet mic și chinuit,
în trupul mult prea strâmt nu mă găsesc...

m-am căutat , mai caut, poate am găsit

la mine-n trup locul să mă adăpostesc.

Sunt suflet îmbrăcat în trup abstract

am înțeles că locul nu mi-e  stabilit

noi , suflet și trup nu am făcut contract,

iar când va fi momentul voi fi iar infinit

Sunt trup și suflet cu mască de cameleon,

spun lumii una, sufletul mi-e altul,

aș vrea să strig , mă rog, în sfânt amvon

să pot să zbor cu sufletul spre-Înaltul.                             

Sunt una eu, altul mi-e sufletu-n verigă,

chipul, e masca ce ascunde suspinând

un suflet sincer, strivit, care îmi strigă

că vrea să fie el, să fie eu, să fie liber pe pământ.

Silvia Bya Urlih

OCHII SUFLETULUI

Sunt ascunse în sufletele noastre

Multe mistere, multe taine

Le ținem bine încuiate în sihastre

Le primenim mereu cu alte haine

Sunt sufletele noastre tainice sipeturi

În care presărăm din când în când uitarea

Să nu simțim a bătrâneților amurguri

Să nu ne mai găsească apăsarea

Sunt sufletele noastre cocori ce nu văd luna

Văd doar în depărtări priviri de foc cum ard

Văd cum se luptă adevărul cu minciuna

Însă nu pot să evadeze din hazard.

Sunt sufletele noastre ochii ce scrutează

Spre viitor, spre verdele din zare

Sunt ochii sufletului ce vibrează

Privind tăcut spre depărtare

Silvia Bya

ANII MEI - Silvia Urlih

Aleargă anii, clipele se-apleacă,

rămâne-n urmă noaptea

la braț

cu amintirea,

dar niciodată n-o să treacă

ce-a fost frumos….

când Doamna veni-va

cu murirea.

Mi-s anii grei,

da-i duc

cu demnitate,

chiar dacă pletele se-mbracă-n ghiocei

de gânduri

gândurile din mine-sancorate

iar anii…

anii ce-au fost…

nu voi uita de ei.

Au fost și ani

în care-am plâns

și am oftat

dar m-au luat în brațe

și am urcat spre stele

au fost ai mei,

anii m-au ajutat

să plămădesc în suflet ferestre

vieții mele.

Sunt anii mei,

au fost

și vor mai fi,

stau mărturie pentru ce am fost,

speram ,

știam

că va veni o zi,

o vreme-n care trecutul, trecutul meu

are-un  rost.

Au fost și ani

în care-au fost dureri,

i-am petrecut cu sufletul

deschis,

la Domnul am cerut

și am primit puteri,

să merg cât mai departe,

și să ajung

la vis.

Azi,

anii-au obosit ca frunzele-n uscare…

au fost frumoși,

au fost și-ntunecați câteodat…

din fragedă pruncie eu mi-am dorit

”urcare”

și n-am rămas în drum,

deși

ades,

de mine m-am împiedicat.

Silvia Urlih

NU CREDEAM ! - Silvia Urlih

Nu credeam să-nvăț să zbor,

să urc coama lacrimii,

să sparg piatra de izvor,

s-ascult cântul inimii.

Nu credeam să-nvăț să cânt,

să uit dorul călător,

să plutesc pe stea în vânt,

să uit răul zdrobitor

Nu credeam să-nvăț să uit

ce-i aceea suferință,

să –ndrept drumul șerpuit,

să învăț ce e căință.

Nu credeam să-nvăț să zbor,

lângă aripa divină,

să pun smirnă peste dor,

negrul să îl fac lumină.

Nu credeam să-nvăț să urc,

peste piscurile-nalte,

cu mine să nu mai duc,

amăgirile deșarte.

Nu credeam că am să știu,

să separ bine de rău,

să-nțeleg că-i argintiu,

tot negrul din jurul meu.

Nu credeam că am să știu,

să-mi pun sufletu-n poeme,

c-am să știu gândul să-l scriu,

cu o pană –n diademe.

Nu credeam ca am să știu,

să învăț din învățare,

că am să mai pot să fiu,

OM ce –nvață prin iertare.

Silvia Urlih 03.04.2012

NU CREDEAM SĂ-NVĂȚ A MAI TRĂI Silvia Urlih

Nu credeam să-nvăț a mai trăi vreodată,

Uitarea să îmi fie cale de scăpare,

În umrele trecute să nu fiu ancorată

Să mă îmbete viața cu ruga din altare.

Privesc în urmă timpul , prin inima-mi pătată,

Las mort trecutu-n urmă, dar tatuat rămâne,

Din suflet nu se șterg greșeli ce-au fost odată,

Greșeli ce-au dispărut, dar am rămas cu urme.

Aliniez în suflet imagini nedorite,

La limita de Rai sufletul rătăcește,

Trimit spre cerul nins ,cuvinte nerostite,

Mă legăn în credința ce nu mă amăgește.

Viața mi-a dat cu-o mână cu alta  mi-a luat ,

Trăiesc în trupul mort cu suflet încă viu,

Imagini cu speranțe în mine-au continuat,

Să reânvie astăzi, să vină din pustiu.

Nu credeam să-nvăț să mai trăiesc vreodată,

Să uit urâtul vieții, să merg cu-a mea dorință,

Voința mă ajută să uit ce altădată,

M-a țintuit din zborul spre sfânta mea credință.

Nu credeam să-nvăț a mai trăi în azi,

Să uit ce altădată cu lacrimi m-a spălat,

Să înțeleg că-n viață de multe ori mai cazi,

Dar poți să te ridici ,de nu continui în păcat.

Silvia Urlih 02.04.2012

URME PESTE PAȘI

Sunt urme peste pași , pași peste urme

Revin mereu în față sau dispar

Destinul poate nu o să le curme

Zborul spre cer, spre dulcele altar

Sunt pași pierduți, pași regăsiți

Se caută , se întregesc, se completează

Sunt veseli,  sunt triști sau abătuți

În fața omenirii ,nu contează

Sunt pași uitați , pași rătăciți

Unii au suflete curate

Se duc, se-ntorc sunt zăpăciți

De greutăți, de gânduri neuitate

Sunt  umbre-n frunzele uscate

Ce au rămas în urmă, în furtună

Sunt urmele abandonate

Atunci când plouă sau când tună

Sunt urme în pământul umed

Ce au rămas uitate de vreun suflet

S-au  rătăcit prin glodul searbăd

Și  n-au știut ce-nseamnă umblet.

Sunt pași, pași ce-au rămas în urmă

Căzuți au fost de greaua suferință

Când au cerut să li se-ntindă-o mână

Nu-au fost văzuți,au fost uitați din neștiință.

Sunt pași spre viață și spre lume

Sunt mari ori mici, doar Domnul știe

Alticineva nu-ți poate spune

De-i vis, dorință, sau zbor spre galaxie.

 Silvia Bya

CANDELA IERTĂRII - Silvia Urlih

Sunt candelă

de lampa lunii aninată,

din vise am ales uleiul sfânt,

cu flori de salvie

am uns

poarta visată,

să se deschidă ,

să pot la Domnul 

să pătrund.

Sunt puse-n candelă;

iertare, vise

și dorințe,

un amalgam de gânduri,

doruri

și trăiri…

icoanei sfinte mă rog

să ies din neputințe

să pot ierta,

să pot urca

spre cele zări.

Sunt candele ce ard

cu flacăra iertării…

le caut,

uleiuri sfinte să culeg

din smirnă,

să las în urmă

cenușa tristă

a–ntristării,

în suflet ,

pace 

și iubire

să se-aștearnă.

Privesc în suflet,

cristale curg șiroaie,

mă bucur,

mă înfioară ce disting…

văd  suflet mândru

ce nu se încovoaie

sub greutatea crucii

ce-i astăzi

ca un fulg.

Sufletul mi-a ars

în sute de luceferi,

unul a rămas

să-mi fie scut …

mi-a dăruit 

din candela iertării îngeri,

să mă asculte,

să mă înalțe,

să-nvăț cum să m-ascult.

Aprind cu inima

scânteia de iubire,

trimit spre ceruri

lumini de mulțumire…

 fost-am un suflet trist,

dezamăgire…

sunt astăzi fericire ,

liniște

și împlinire.

Silvia Urlih 01.04.2012