AM VRUT SĂ SCRIU - Silvia Urlih

Am vrut să scriu pe munte

că mi-i soare,

că rodul meu

mi-e soarta ce-am ales,

am vrut să scriu,

dar soarele

mă doare…

căci n-am găsit câmpia

din pânza

ce-am cules.

Am vrut să scriu pe râu

că luna mi-este ziuă,

că pana ascuțită mi-i semn

din necuprins,

am vrut să scriu,

dar luna mea iar plouă…

căci n-am știut ursitul

pe viață

că mi-e scris.

Am vrut să scriu pe foc

cu focul încă viu,

grăunța

că mi-e pâinea tăiată de pe masă,

am vrut să scriu,

dar…

poate e târziu

și mă așteaptă macii

să mă întorc „acasă”.

Am vrut să scriu cu ani,

pădurea s-o acopăr,

cu slovele din cartea vieții mele,

am vrut să scriu,

din nou

să mă descopăr,

să-mi regăsesc

sorocul

din sorțile rebele.

Am vrut să scriu

pe soartă cu marea… dar mă arde,

pădurea

mi-este grea ,

câmpia mea

se joacă,

focul îmi este rece

macul e încă verde…

iar pana nu mai scrie,

pe pânza mea…

săracă.

Silvia Urlih 14.06.2014

ȘTII AL CUI ?- Silvia Urlih

Suflete înmănuncheate

bat la Poarta cerului

să pășească-n nemurire

prin cuvinte

fără rost,

vor să-și strige netrezirea

la urechea dorului,

să rămână încrustate

peste timpu-n

care-au fost.

Suflete scrise-n ecouri de senin

și de trezire,

bat la ușa ta străine

să-i citești

cuvintele,

vor să fugă-n răsărit ,

se ascund de amurgire…

vor să-și schimbe-ntunecimea …

și își rup

veștmintele.

 Suflete înmănunchiate

se târăsc

spre infinit,

poartă crucile în spate

fără-a spune

nimănui,

că toiagul negru-al nopții

printre zile

rătăcit,

a făcut popas o clipă

pe un nume…

știi al cui ?

Silvia Urlih 14.06.2014

… ȘI…- Silvia Urlih

Şi

mi-a picat alene

din boaba de cleștar,

o lacrimă

de ploaie neucisă,

a vrut să mă-mblînzească

și

să îți dau în dar,

cuvinte tainice

din pacea mea ascunsă.

Și

a-nceput să plouă

cu vorbe nerostite,

vântul a stat în clipă s-asculte

nevorbirea

și

soarele a înghețat

în nopți neadormite

să ne unească în vulcan sărutul

și iubirea.

Și

au căzut pe noi

păduri neîmblânzite

și

s-au cutremurat izvoare

și ceruri

și nisip

și

ne-am acoperit

cu vorbe nerostite

când ne-am îmbrățișat

și

ne-am unit în singur,

unic chip.

Silvia Urlih 14.06.2014

CUI… CINE…- Silvia Urlih

Cui cer iertare

că trăiesc

și că împart viața

cu mine ?

Cine mi-a pus soarta-n pahar

s-o beau ,

să simt

că sunt minune ?

Cui să mă plâng

când rătăcesc

prin valea plângerilor

mele ?

Cine întemnițează oful

când crucile

îmi sunt prea grele ?

Cui mulțumire să-i aduc ,

fruntea

c-o am înnaurată ?

Cine-mi conduce pașii frânți,

să reînod

Soarta cu Soartă ?

Cui Doamne ,

cui să-i mulțumesc,

când Tu-mi ești zi,

îmi ești lumină ?

Cine mi-e tată ,

mamă,

fiu

și grijuliu

mă ia

de mână ?

Silvia Urlih 14.06.2014

CULEG VIAȚĂ DIN VEACURI- Silvia Urlih

Frământ iar aluat

din rocă

și din lut..

şi mă ridic prin înăuntru

om,

îmbrac cămașa tăcerii

când aud

geamătul trupului …

căci mă trezesc

din somn.

Îmi pârguiesc esența cuprinsului

din vene,

cuptorul veacului

mă pune

la-ncercări,

secunda îmi tivește timpul

cu ravene…

să simt,

să spun ,

să-mi aflu noi

cărări.

Inima-mi spune

că sunt

pe drumul bun,

rărunchii morți

îmi gâdilă simțirea,

culeg viață din veacuri …

viața mi-o adun…

să simt cum cântă,

cum vibrează

ea…

trăirea.

Silvia Urlih 14.06.2014

N-AM ASCULTAT ECOUL - Silvia Urlih

Când soarele

mi-a fost închis în stâncă,

cu dinți de foc

am ros

piatra din riduri,

cu degete-am cioplit

statuia mea

adâncă,

am spart

cu plânsul lacrimii

zidul 
dintre ziduri.

Cu pași timizi urcat-am

pădurile de brazi,

cu gându-am pieptănat

câmpiile

din mine,

n-am ascultat ecoul

când mi-a strigat :

iar cazi !

căci am știut că sarea

e dulce

în saline.

Când luna mi-a zâmbit

sfioasă

din abis,

mi-am pregătit ștergarul

și pâinea

și cuțitul,

n-am ascultat ecoul

căci sufletul

mi-a zis,

că soarele-mi lumină cu zori

iar

asfințitul. 

Silvia Urlih 14.06.2014

DIN OGLINDĂ - Silvia Urlih

De sub pleoape-mi râde

cerul,

din surâs

macii-mi zâmbesc,

obrajii mi i-au prins

gerul…

simt că…

uite,

azi trăiesc !

Mălinu-mi îmbracă

chipul,

tălpile-mi ard

de plăcere,

salcia-mi cuprinde

trupul

universului din sfere.

Mi-am pus brâu

de curcubeu,

la sâni

salbă

de colindă,

mă privesc…

oare

sunt eu ?

cine-mi râde din

oglindă ?

Silvia Urlih - 14.06.2014

MI-AI SPUS CĂ DRAGOSTEA - Silvia Urlih

Sub haina anilor

am adormit

trecutul,

prezentul

l-am înmiresmat cu zori

de smirnă,

cu liliac

am încrustat sărutul

pe trupul meu

încărunțit …

fără de vină.

Vulcanul

a erupt din sufletu-mi străin,

cu palme tremurânde

m-am dezgolit

de teamă,

am aruncat cenușa

și frica

și-al meu chin

și-am auzit iubirea

din tine

cum mă cheamă.

Când m-ai cuprins,

pe buze

mi-ai pus foc,

sărutul tău

mi-a fost floare

de mac,

mi-ai spus apoi că dragostea

nu-i joc,

ea

arde lespezi

și le îngheață-n

veac.

Silvia Urlih 14.06.2014

CÂNTĂ CÂNTECUL CÂNTAREA - Silvia Urlih

Cântă

cântecul

cântarea iubirilor târzii,

e legănat de flaut

de nai

și de vioară,

e cântecul ce-mi spune

c-ai să vii

să mă îmbraci în cântec

rupt din vară.

Cântă

cântecul

pe strune de pădure,

sub pelerina ploii

umbrește

imortele,

printre silabe

cântul

vrea să-mi fure

cuvântul vântului

fardat

cu albe stele.

Cântă cântecul

cântul

iubirii nemurite,

un cântec brăzduit

pe vechi pian,

clapele-mi spun

că ai să vii

iubite

să-mi cânți iubirea ,

iubire

să eman.

Silvia Urlih 14.06.2014

SE-AUDE GLASUL - Silvia Urlih

Sub raza ce jelește

acum

în miez de noapte,

vuiește iară gongul

trezirilor

din somn,

toaca ne fierbe trupul ,

răsună printre fapte

să ne trezească leșul

să-L regăsim

pe Domn.

Se-aude până-n suflet,

străbate gând

cu sânge,

tâmpla se zbate-n horă,

buzele se-mpreună,

în inimă-i cutremur,

de temeri

iar se strânge

să nu-l străpungă

glasu-I ,

sufletul să n-apună.

Se-aude până-n suflet

glasul

trezirii Sfinte,

simțim căldură-n oase,

trupu-i pârjol

în foc,

crucea ne luminează cu-aducerile-aminte

că El,

Iisus al nostru

ni-i pavăză

nu-i troc.

Silvia Urlih 14.06.2014