AM VRUT SĂ SCRIU - Silvia Urlih

Am vrut să scriu pe munte

că mi-i soare,

că rodul meu

mi-e soarta ce-am ales,

am vrut să scriu,

dar soarele

mă doare…

căci n-am găsit câmpia

din pânza

ce-am cules.

Am vrut să scriu pe râu

că luna mi-este ziuă,

că pana ascuțită mi-i semn

din necuprins,

am vrut să scriu,

dar luna mea iar plouă…

căci n-am știut ursitul

pe viață

că mi-e scris.

Am vrut să scriu pe foc

cu focul încă viu,

grăunța

că mi-e pâinea tăiată de pe masă,

am vrut să scriu,

dar…

poate e târziu

și mă așteaptă macii

să mă întorc „acasă”.

Am vrut să scriu cu ani,

pădurea s-o acopăr,

cu slovele din cartea vieții mele,

am vrut să scriu,

din nou

să mă descopăr,

să-mi regăsesc

sorocul

din sorțile rebele.

Am vrut să scriu

pe soartă cu marea… dar mă arde,

pădurea

mi-este grea ,

câmpia mea

se joacă,

focul îmi este rece

macul e încă verde…

iar pana nu mai scrie,

pe pânza mea…

săracă.

Silvia Urlih 14.06.2014