Trage oblonul în fața universului tău- Silvia Urlih

 

De foarte multe ori nu ai luat deciziila favorabile ție, de frica sau teama a  CE VA SPUNE LUMEA . Și eu am făcut parte dintre temători, până m-am trezit la realitate.   

Te-ai gândit vreodată cine sau ce reprezintă pentru tine gura lumii? Cine îți poate judeca ție alegerile? Când ești la ananghie, cine ți-a fost aproape ?  Când îți este greu, cine îți e aproape? Cel ce te va susține la greu, nu te va judeca niciodată, ba din contra, îți va fi alături și te va susține în deciziile pe  care le vei lua. Și apoi, decât să fii înconjurate de persoane false și bârfitoare, mai bine singur.

Dacă îți este teamă de gura lumii, gândește-te puțin cine este această „lume” de care ți-e teamă. Suntem atât de obișnuiți cu acest concept, încât nu ne mai oferim răgazul de a analiza de unde vine teama. Ne-am obișnuit cu acest concept, încât nu avem curajul să descoperim de ce ne este într-adevăr frică, în mintea noastră, de „gura lumii”.

Poate această iluzie care se materializează în mintea multora ca a fi o entitate , sau ca o ființă să dețină controlul asupra noastră, să ne condiționeze deciziile și acțiunile, să ne dicteze cum să ne trăim viața ?

Dacă restrângângem cercul lumii de la general la particular, am putea observa că de fapt, ne este teamă de ce vor zice colegii de serviciu, vecinii, prietenii, rudele, persoane mai apropiate sau mai îndepărtate, inclusiv persoane necunoscute.

Ne este teamă de ce ar putea gândi despre noi niște persoane necunoscute care habar nu au cu adevărat despre ce se întămplă cu noi și cu viața noastră. Ne condiționăm acțiunile în funcție de ce presupunem noi că o să spună ei despre noi, ca și cum le-am fi datori cu ceva, ca și cum ar trebui să ne justificăm în fața lor pentru ceva. Repet, e doar în mintea noastră chestia asta cu „gura lumii” . Ai impresia că lumea nu-și are și ea propriile probleme de rezolvat, că nu-și are și ea insatisfacțiile și nerealizările ei ?

            Dragii mei, „Gura lumii” reprezintă doar un film pe care ni-l creem și în care ne proiectăm propriile temeri și nesiguranțe. 

Trage oblonul în fața ta și fă doar ce te împlinește și ce te fericește pe tine. Gura lumii judecă prin prisma a ceea ce vrei tu să lași la vedere.

Nu da satisfacție, plângându-ți de milă în fața nimănui. Lumea te ascultă, apoi râde de faptul că accepți să-ți trăiești viața în felul în care ți-o trăiești. Lumea te judecă tocmai pentru că te victimizezi și nu ai curajul să-ți rezolvi problemele. Lumea te judecă, pentru că nu dai dovadă de OM PUTERNIC CARE ARE CURAJUL SĂ IA TAURUL DE COARNE.

Trage oblonul în fața universului tău și vezi-ți de viața ta. Contează pentru tine ce se întâmplă în afara universului tău, în care te simți bine ? Sunt alegerile tale și doar ale tale. Dacă greșești, nu ai pe cine da vina, decât pe tine. Dacă reușești, e doar meritul tău, pentru că „gura lumii” , oricum te judecă.

De judecat, te poate judeca doar Dumnezeul tău.

fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih

CÂND TE VISEZ - Silvia Urlih

Revin la tine, tot revin,

căci doru-mi plânge-n gene,

mă rog în noapte la divin,

timpul să îl răstoarne.

 

Mă doare frunza ce-am călcat

când ne eram copaci,

noi ne iubim și nu-i păcat,

pe frunze să mai calci.

 

Revin la tine, tot revin,

prin nopți neadormite,

cerul îmi pare strop de vin,

când te visez, iubite.

 

Rămân pictați în urma noastră

pașii ce i-am pășit,

eu i-am sădit pe-ascuns în glastră

să știm că ne-am iubit.

 

Se frânge timpul printre flori,

trecerea lui ne doare,

când ne iubim ne prind fiori

de raze și de soare.

 

Tu mă iubești, eu te iubesc

căci dragostea ne leagă,

în noi copacii înfloresc,

în noi e lumea-ntreagă.

Silvia Urlih - 05.01.2021

 

CA UN COPAC, TOT CRESC - Silvia Urlih

 

Ca un copac ce crește-n mlaștini

renasc din mine

și tot cresc,

ca un copcac ce crește-n junglă

îmi apăr frunzele

și cresc

ca un copac fără de apă,

îmi apăr crengile

și cresc

ca un copac făr de lumină,

îmi apăr rădăcina

și tot cresc.

 

Ca un copac ce-n umbra lui

își apără iubirea sfântă

îmi apăr lujer ce-am născut

din rădăcina-mi luminoasă,

ca un copac care își cântă

în liturgie

a sa nuntă,

așa îmi apăr eu pământul

și ce mi-e drag,

cei dragi de-acasă.

 

Ca un copac mi-am fost

și-mi sunt

în munți sihaștri plini de verde,

cu rădăcinile înfipte

în pietre care-și știu menirea,

mai ger, mai vânt, mai fără ploaie,

dar cresc

și nimeni nu mă vede,

ca un copac ce-și știe rostul,

tot cresc,

iar rostul meu îmi e iubirea.

Silvia Urlih - 04.01.2021

Ciudată-i viața, nu-i așa ?! - Silvia Urlih

Primesc în  mesageria  privată întrebări de tot felul, de la diverse persoane. Primesc mesaje prin care mi se propun întâlniri, pentru a ne cunoaște. Știi ce-i ciudat? Cei ce mi le trimit sunt mult mai tineri decât mine. Multora le-am răspuns și am intrat „în jocul” lor. De ce am făcut asta? Pentru că vreau să înțeleg ce se întâmplă cu generația tinerilor de azi.

În momentul în care le spun ce vârstă am, continuă cu insistențele. Oare ce se întâmplă cu generația zilelor noastre ? Vor doar aventuri cu femei mai mature, sau vor relații serioase ?

Păi, vă spun eu. Chiar își doresc relații serioase cu persoane mult mai mature decât ei. Persoanele de 35-45-50 de ani, nu-și mai doresc tinere de vârsta lor, pentru că toate cele cu care au interacționat, sunt pe interes. Unele-și doresc casă, mașină și alte avantaje material, altele își doresc un „tată” pentru copiii lor, altele își doresc pe cineva care să le mintă, dar să le mintă frumos .

Când mă întreabă cum de reușesc să nu-mi arăt vârsta, le răspund că de ceva ani, sunt un alt om, că de când mă știu sunt o „răzvrătită” și o  nonconformistă căreia nu i-a plăcut să se înscrie în rândul oilor conduse de un măgar, că de când mă știu am avut o gândire pozitivă , că sunt o optimistă incurabilă, că mi-am lăsat sufletul să-mi picteze chipul, că-mi place tot ceea ce este frumos, că de trup am mare grijă, adică nu vreau să depășesc kilogramele, că duc o viață normală , că mânânc sănătos și doar ce-mi poftesc, dar în cantități mici, că fac plimbări cât se poate de lungi, că nu i-am dat voie minții să se blazeze, că dorm atât cât am nevoie  ( minim 8 ore pe noapte), că iubesc tot ceea ce mă înconjoară, că am învățat să îmbătrânesc frumos, că nu-mi dau voie să îmbătrânesc, pentru că vreau să jonglez cu anii, că am renunțat la oamenii nocivi cu care în anii trecuți mă înconjuram, că nu mai accept compromisuri și umilințe.

Frumoasă-i viața la vârsta a doua, nu-i așa ?

Privilegiul și înțelepciunea vieții îți dă dreăptul și ai avantajul de a spune DA, atunci când ți-e bine și NU, atunci când nu te simți confortabil în preajma unui anturaj. Ce-ai avut și ce-ai pierdut.  

Ciudată-i viața, nu-i așa ?!

fragment din cartea „ Printre infinituri” - Silvia Urlih

 

MULȚUMESCU-ȚI DOAMNE ! - Silvia Urlih

 

Mulțumesc  Doamne-al meu că îmi ești și că îți sunt,

Mulțumesc, îmi ești aproape și de rele mă ferești,

Ești cu mine, nu mă lași să mă-ngrop sub greu pământ,

Mulțumesc, mă ții în palmă și mi-arăți că mă iubești.

 

Mulțumesc iubite Doamne că nu m-ai lăsat să pier,

Că mi-ai fost o călăuză pe cărări nebănuite,

Mulțumesc iubite Domn că îmi cânți iar leru-i ler

Și că pașii mi-i conduci printre multe labirinte.

 

Mulțumesc Doamne al meu pentru ceea ce-mi vei da,

M-ai lăsat să-nvăț din lecții, încercări, nu Tu mi-ai dat,

Mulțumesc Doamne al meu, în iubire m-oi scălda,

De când sufletu-i cu Tine, multe-n viață-am învățat .

Silvia Urlih - 04.01.2021

Dragoste sau război - Silvia Urlih

 

Se spune că în dragoste și în război sunt premise orice fel de arme. Chiar așa să fie?  Nu am înțeles niciodată de ce  se asociază dragostea cu războiul. Când iubești, iubești și te dăruiești. Când ești în război, atunci da, scoți toate armele la vedere.

Nu cumva în ambele cazuri există o motivație extrem de puternică, aceea de a cuceri și poseda? Să cucerești, ce? Să devii proprietarul a ce sau a cui? Să fii mândru că ai câștigat un război cu cine și pentru ce?

Poate că în dragoste avem sentimentul că ne este permis orice. Poate că dragostea înseamnă  nevoia de a ne umple anumite goluri interioare prin celălalt. 

Poate că, cu cât este  mai profund  golul pe care încercăm să-l umplem prin celălalt, cu atât este mai mare disperarea atunci când suntem confruntați cu posibilitatea de a pierde persoana pe care am responsabilizat-o cu această sarcină.

Poate că la un anumit moment, dragostea se transformă în posesie sau în obișnuință.

Poate că la un anumit moment, dragostea se transform în ură.

Suntem dispuși să facem  sacrificii,  să renunțăm la cariera noastră, la visurile sau , cel mai grav, la misiunea sau la drumul pe care-l avem în viață, pentru persoana iubită? Putem face asta doar pentru a ține, sau a aduce înapoi persoana iubită ? Nu, sub nici o formă nu. (asta o spun eu)

Suntem dispuși  să ne încălcăm  principiile și valorile, să ne lăsăm manipulați, doar pentru a păstra ceea ce iubim (oare?)? Se mai poate numi iubire, atunci când doar unul face „sacrificii” în numele iubirii?   Mai poate fi numită iubire, atunci când se bazează pe sacrificii ? Mai poate fi iubire când doar unul dintre parteneri se dăruiește și se chinuie ca relația să meargă mai departe ? mai poate fi numită o relație când se bazează pe sacrificiu, sau „se chinuie” ?

Ne victimizăm, ne dăm cu capul de toți pereții, înclusiv de poadea, ne provocăm singuri suferință, ne facem rău nouă, sau altora dacă aceste lucruri ne oferă o speranță, cât de mică, că ne vom ține aproape, sau că ne vom aduce iubitul sau iubita înapoi?

Oare, facem asta din iubire sau din teamă? 

Cu siguranță că o facem nu din teamă, ci din frică. Frica de singurătate sau frica de a nu mai avea pe cineva căruia să ne dăruim, sau să controlăm, sau pur și simplu să iubim.

Poate că în război, totul e permis, dar în dragoste, nu. Știi cum e : dragoste cu sila, nu se poate.

Poate că e firesc să fii în război cu tine însuți, dar, să fii în război cu persoana despre care spui că o iubești, nu mi se pare firesc.

În dragoste, în iubire, nu sunt premise compromisurile, umilințele sau războaiele.

fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih

 

Viața asta mi-e binecuvântare ! - Silvia Urlih

 

De multe ori m-am întrebat: de ce m-am născut, cine a decis ca eu să fiu trăitor al acestui pământ, de ce m-am născut femeie. Oare a fost alegerea mea, sau al părinților mei?

Și, tot întrebându-mă și analizându-mi viața, am ajuns la concluzia că eu am fost cea care am ales să mă nasc și apoi să renasc. Tot eu am fost cea care mi-am ales genul și părinții.

Știu că multora li se pare ciudat ce scriu eu acum, dar acesta este ADEVĂRUL meu.

Toată lumea (inclusiv preoții) spune că sufletul este nemuritor. Ce înseamnă asta ? Înseamnă că un suflet își poate schimba „haina”, trupul, ori de câte ori revine pe pământ. De ce revine pe pământ? Pentru că până la ultima revenire nu și-a învățat toate lecțiile ; lecția iubirii, lecția răbdării, lecția înțelepciunii, lecția respectului. Însă, cea mai importantă lecție pe care ar trebui să și-o învețe fiecare om, este aceea a iubirii, respectului și prețuirii față de sine.

Trupul este îngropat la 2 metri în pământ, pentru a nu infecta natura. Oamenii au nevoie de un symbol, un mormânt unde să meargă să-l plângă pe cel plecat. Sufletul, în momentul „morții” se întoarce acolo de unde a venit : dincolo de cer, în rai.

Cât despre iad, teoria mea este că iadul este aici pe pământ. Dincolo de cer nu este iad. Dincolo de cer e doar LUMINĂ. Sufletul nu are cum să meargă în iad.  Sufletul ăși ia o altă haină, un alt trup și revine în iadul de pe pământ.

ÎNTUNERICUL este aici, pe pământ. Orbecăim în întuneric, până când găsim (sau nu) LUMINA.

Nu degeaba se întâmplă ce se întâmplă pe pământ : cutremure, molime, inundații, incendii… etc. Uneori, inclusiv iadul, pământul nu mai suportă și se supără de atâta ură.

Uneori, pământul se supără pe cei care încearcă să manipuleze mințile oamenilor și trage semnale de alarmă. El, bietul pământ, trage semnale de alarmă, doar doar se vor trezi și adormiții lumii.

Dar, uite că vine LUMINA, Dumnezeirea și ne salvează.

Ce lecții nu și-a învățat sufletul de-a lungul peregrinării lui prin lumi? A IUBI, A RESPECTA, A PREȚUI, A NU JUDECA, A NU URÂ, A NU FURA, A NU MINȚI… etc… de fapt,  cele 10 porunci scrise de Moise și dictate de Dumnezeu.

Acum iar mă dau exemplu pe mine. A fost o vreme când l-am renegat pe Dumnezeu, pentru că mergeam din suferință în suferință, din ghinion în ghinion și din neputință în neputință. A venit apoi un alt capitol al vieții mele în care, datorită faptului că nu mai suportam suferințele și nu înțelegeam de ce eu ( în prostia mea credea că doar eu) trebuie să fiu cea pedepsită de Dumnezeire, am evadat în boală. În timpul acelei boli crunte, am conștientizat multe lucruri. Atunci m-am apropiat de Dumnezeu, i-am cerut iertare, i-am devenit prietenă, l-am acceptat în străfundul sufletului meu și am purces pe un drum ales de El. După ce am făcut asta, m-am însănătoșit.

Abia de ceva ani am conștientizat că tot ceea ce am trăit, toate cele pe care le-am petrecut, au avut un scop. Scopul a fost acela de a înțelege și de a conștientiza ceea ce am spus mai sus : trebuia să înțeleg și să conștientizez că trebuie să-mi vindec rănile trecute (anterior vieții ăsteia).

Mi-am dat voie să simt și am simțit iubirea divină. M-am lăsat apoi dusă și condusă doar de Dumnezeire și nu am mai insistat în alegerile mele (care de multe ori s-au dovedit a fi greșite).

S-ar putea spune că m-am înțelepțit. Din nefericire, această înțelepțire s-a întâmplat abia în trecerea de la toamna spre iarna vieții mele.

Divinitatea mi-a dat darul și puterea de a scrie despre experiențele trecute, fie ele bune sau rele. Sper ca această viață să fie ultima mea trecere prin iadul numit pământ.

Eu am scris, cei tineri citesc și vor citi. Sper ca ei să nu facă greșelile pe care le-am făcut eu, în neștiința tinereții.

 „Cine are urechi aude, cine are ochi vede”.

fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih

ȘI DAC-AR NINGE ÎN NOI - Silvia Urlih

Și dac-ar ninge cu stropi înghețați,

cum ne-ar mai fi

fără zăpadă ?

Și dac-ar ninge cu flori de lumină,

cum ne-ar mai fi

fără de flori ?

Și dac-ar ninge cu stele și soare,

cum ne-ar mai fi

în întuneric ?

Și dac-ar ninge cu vorbe-n tăceri,

cum ne-ar mai fi

fără cuvinte?

Și dac-ar ninge cu lacrimi și jale,

cum ne-ar mai fi

fără de suflet?

Și dac-ar ninge cu morți fără rost,

cum ne-ar mai fi

în sănătate??

Și dac-ar ninge în vară cu flori,

cum ne-ar mai fi

în nămeți de-nfloriri?

Și dac-ar ninge în noi cu tristețe,

cum ne-ar mai fi

s-acceptăm tot ce-i rău?

Și dac-ar ninge în noi cu lumină,

ce bine ne-ar fi

dac-am fi noi cu noi.

Și dac-ar ninge în vara-nsorită

cum ne-ar mai fi

fără de viață ?

Și dac-ar ninge în noi cu iubire,

Pământul

l-am ține la piept.

Silvia Urlih - 01.01.2021