VIAȚA DE DUPĂ VIAȚĂ -recenzie Leonica Roman

PREZENTARE DE CARTE        

Leonica Roman

Bibliotecar, Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”Galaţi

Urlih, Silvia. Viaţa de după viaţă.

Bucureşti : Naţiunea, 2012, 197 p.

Lucrarea Viaţa de după viaţă reprezintă spovedania publică a doamnei Silvia Urlih despre drama propriei existenţe. Autoarea prezintă cele mai tainice trăiri ale sufletului ei descriind iadul pe care l-a trăit din fragedă pruncie alături de părinţii care au tratat-o cu indiferenţă, cruzime şi chiar cu ură, calvarul pe care îl duce mulţi ani lângă un soţ violent, bolile care îi macină sănătatea, dar şi bucuriile pe care le trăieşte alături de fratele ei pe care l-a crescut cu drag.

Descrierile din carte sunt cutremurătoare. Bătăile dese pe care le primeşte din partea tatălui sunt greu de imaginat: „Mă bătea cu pumnii, cu picioarele, cu cureaua, cu doaga...” (p. 30). Vocabularul vulgar al tatălui este redat în paginile cărţii pentru a sublinia atitudinea brutală a acestuia faţă de propria fiică. Pedepsele aspre ale mamei, cum ar fi închiderea în beciul întunecos şi rece, sunt de neînţeles. Aceste trăiri au lăsat urme adânci şi greu de vindecat în sufletul firav şi blând al scriitoarei, însă ea este o luptătoare: „Deşi eram bătută crunt de tata, deşi eram închisă des în beci de către mama şi pusă să stau în genunchi poate şi câte două ore, pe întuneric, uneori pe boabe de porumb, alteori pe talaş, am supravieţuit...” (p. 31).

Speranţele mari pe care şi le-a pus în căsătoria cu cel pe care îl credea „jumătatea” sa (p. 63), sunt spulberate în „săptămâna de miere” (p. 71), când soţul o bate pentru prima oară. Această întâmplare, dar şi celelalte bătăi primite de la el o marchează profund pe tânăra femeie, care devine din ce în ce mai introvertită.

Pe parcursul vieţii, sufletul autoarei ajunge de multe ori la deznădejde. Nemaiputând îndura necazurile vieţii, se gândeşte în repetate rânduri să îşi pună capăt zilelor, iar într-un moment de disperare afirmă că nu există Dumnezeu (p. 84).

Deşi a fost la un pas de moarte de mai multe ori, pronia divină nu a îngăduit ca Silvia să moară, deoarece Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. (I Timotei 2:4)

Creatorul, Atotputernicul, permite ca acest suflet chinuit să fie şi mai mult încercat, atât prin boală fizică, dar şi prin boală psihică. De parcă nu fusese destul de crudă, soarta îi mai rezervase o lovitură şi mai puternică. Iubitului ei frate, Dorin, i se confirmă un diagnostic crunt: leucemie. Autoarea recunoaşte că, dacă până în acel  moment nu se rugase lui Dumnezeu pentru ea, acum începe să se roage pentru frăţiorul ei drag, încearcă să îl încurajeze să reziste, să lupte cu boala. Atotputernicul, Tatăl nostru – Cel de sus, are însă alte planuri: Dorin moare după două săptămâni de suferinţă.

Legătura puternică creată între cei doi fraţi, Silvia şi Dorin, dăinuie şi dincolo de moarte. În clipa în care Dorin a murit, Silvia, care era în maşină, în drum spre Tulcea, mărturiseşte celor din autoturism că sufletul lui a venit la ea şi şi-a luat adio (p. 136). Silvia pregăteşte până în cel mai mic detaliu înmormântarea fratelui aşa cum acesta îi spusese în vis. În toate nopţile până la pomenirea de 40 de zile, autoarea comunică extrasenzorial în vis cu fratele decedat.

Începutul schimbării lăuntrice are loc în sufletul scriitoarei în momentul în care, în urma discuţiilor cu un preot în cimitir, aproape de mormântul fratelui, acesta o povăţuieşte cum să se roage lui Dumnezeu cu inima, nu doar cu gândul. Adevărata minune care s-a petrecut cu autoarea este aceea a vindecării sufletului, ea reuşind prin rugăciune să găsească sensul vieţii, descoperirea Lui Dumnezeu, a puterii Sale. Vindecarea trupului ei a venit ca urmare firească a vindecării sufletului.

Titlul lucrării nu este ales întâmplător. Viaţa de după viaţă reprezintă de fapt viaţa redobândită în urma descoperirii Lui Dumnezeu, învierea duhului autoarei în urma rugăciunilor făcute din inimă către Hristos Mântuitorul, după ce întreaga existenţă de până atunci fusese un iad plin de dezamăgiri, deznădejde, necredinţă. Miracolul vindecării trupeşti se produce datorită credinţei de neclintit a autoarei în Iisus Hristos.

Această carte este o experienţă de viaţă şi în acelaşi timp o mărturie că Dumnezeu există: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Psalmul 76, 13).

VIAȚA DE DUPĂ VIAȚĂ -recenzie Cezarina Adamescu

O CARTE REVELAŢIE DESPRE VIAŢĂ ŞI MOARTE LA TIMPUL PREZENT

Silvia Urlih, Viaţa de după viaţă, Editura Naţiunea, Bucureşti, 2012, Redactor Cezar A. Mihalache; Cuvânt înainte: Romeo Tarhon.

Experienţele pe care unii oameni le au în legătură cu prezenţa lui Dumnezeu,in viața lor au darul de a-i trezi pe ceilalţi şi de a-i face să-şi pună întrebări despre călătoria pe care o au de făcut pe pământ, ca şi despre ţinta acestei călătorii.

Încă de la primele pagini, autoarea mărturiseşte că este o „cititoare în suflet”. Ea caută să dea înţeles oricărei întâmplări sau cuvânt şi să ajungă la izvorul lucrurilor.

De ce e aşa şi nu altfel?

De ce a ajuns în acel loc?

De unde a apărut acea persoană şi în ce scop?

Prin experienţa sa de „viaţă de după viaţă”, Silvia Urlih vrea să demonstreze, cu mărturii și  intâmplari că Dumnezeu există.  Şi nu oricum. Există în fiecare dintre noi, „într-o simbioză discretă, inefabil”..

Prin stilul  narativ simplu,prozatoarea accede la intimitatea cititorului, pătrunde neauzită in inimile acestora  apoi le călăuzește şi le captivează prin neobișnuite combinatii de intâmplări până la a pune stăpânire pe sensibilitatea si emoțiile acestora într-un chip benefic,spunând:

„Iată, aceasta sunt eu. Priviţi-mă şi  judecaţi. Priviţi-mi rănile, contemplaţi-le. Vă spun  aceasta, ca să pricepeţi, să învăţaţi de la mine, ceea ce trebuie , sau nu  fiți nefericiti.

Demersul stilistic, autoarea îl sustine prin   sinceritate. dar şi pe o înlănţuire logică a ideilor, a interpretării lucrurilor şi sentimentelor. .

 Este o mărturisire zguduitoare de viaţă.

Prozatoarea are darul comuniunii directe al simplităţii pentru a  ajunge la esenţe.

Lacrima prelinsă ori sugrumată –  pare suportul, fundalul pe care se desfăşoară naraţiunea. Starea de autentic este  clară. Nici un element în plus, nici unul în minus, ca într-o operă îndelung şlefuită.

Dezvăluirile şocante cu privire la propria familie  întregesc benefic atmosfera, conferind un plus de autenticitate. Numai că duritatea lor e , aproape de nesuportat. Ai senzaţia că Silvia Urlih  pune palmele noastre  pe netezimea inimii sale. Povestirea se desfăşoară într-o simplitate dusă pâna la austeritate pe alocuri a  mijloacelor de expresie, facând ca Silvia Urlih să impună cu autoritate  intenţia desăvârsirii propriului stil încă de la prima apariție editorială. Ideile  limpezesc sinele autoarei de asemenea, exacerbarea eului este vizibilă. Ecoul întâmplărilor  miraculoase, al semnelor divine pe care Silvia Urlih  nu ne îndoim că le-a primit,sunt in măsură să ne apropie de intelegerea tainei  privind relaţia, experienţa omului cu Dumnezeu.

Darurile pot fi dobândite şi retrase, pierdute, la fel cum au venit, ca în pilda talanţilor.

Dacă intrăm cu  smerenie şi credinţă, fiecare în sanctuarul din sine,cum ne povățuiește Silvia Urlih lumina ne va călăuzi pașii pe drumul care duce la  ușa cortului destinat Dumnezeului din sufletele noastre și vom dobândi cu siguranță puterea de a discerne ce e bun şi util şi ce e încărcătură de prisos în viaţa noastră. 

Autoarea-eroină  nu păstrează nimic pentru sine, ci, cu o generozitate deosebită, materializează abstracţiunile, modelează imaginile, dă chip adevărului său.

Se poate spune despre volumul „Viaţa de după viaţă”, că este o carte deschisă, interactivă. Dincolo de subiectul incitant, zguduitor, cititorul e invitat să se integreze acţiunii, naraţiunii, să exprime liber ,opțiunea de  asumare s-au nu a experiențelor  extreme descrise in carte .

Autoarea se spovedește,mărturiseşte  cuminte fără patimă mereu și mereu ATRASĂ DE MIRAJUL DURERII VII ,TRĂITĂ ca pe un ritual zilnic , al mutilării fizice și morale dar datător de luciditate de asumare a acelei lumi ca pe un păcat ce trebuie ispăsit probând astfel noua sa identitate sufletească capabilă  DE  GESTURI ample SOLEMNE DE BINEVOIOTOARE IERTARE al eului său PURIFICAT PRIN SACRIFICIU . Ura față de ea a  celor din imediata ei intimitate,  erorile ,parerile ca si   actiunile lor draconice oferă Silvia Urlih șansa descoperirii gratiei lui Dumnezeu.  Prozatoarea ne COMUNICA toate aceste uluitoare prefaceri ÎNTR-UN LIMBAJ SIMPLU , CREDIBIl  chiar prin simplitatea  mijloacelor stilistice angrenate in economia cărții.

Silvia Urlih a dat mâna cu moartea cu siguranță s-au privit in ochi s-au studiat și-au măsurat forțele  s-au sfidat cutezând credem noi să-l citeze pe  poetul Cezar Ivănescu ..De te-aș prinde moarte vie// Țiaș băga unghia-n gât. ..

Dorinţa autoarei de a-şi împărtăşi experienţa este evidentă și  morală. Toți pot  să înveţe  câte ceva din  această nefericită experienţa . Acesta e preţul mărturisirii. Sau, cum a spus inspirat Eugen Simion: Preţul trăirii, preţul mărturisirii. 

Derularea evenimentelor,  decantarea stărilor sufletești  a trăirilor , amintirilor semnificative,timpului mereu suspendat și parcă pe furiș trăit de prozatoare sunt uimitor de bine cultivate pe filonul epic al povestirii dacă tinem seama că Silvia Urlih nu a scris pâna la această carte nici măcar un singur rând.Emoţii autentice, în pagini copleşitoare, trăiri adevărate susținute de  dovezi pline de sinceritate si de multe ori susținute științifice //vezi buletinele medicale din carte///  durităţi, duse la limită, reabilitări morale și spirituale , iată tot atâtea  argumente temeinice pentru a  împartăși impresia ca acestei cărti îi lipsește prea puțin pentru a nu fi intâmpinata ca  o sărbătoare a stilului .

Autoarea se destăinuie: „Am primit un mesaj de la El. M-am lăsat în voia simţirii, în voia eu-lui meu. Am citit cumva în suflet şi am înţeles perfect. Am înţeles că trebuie să iau o hotărâre...”.Silvia Urlih  a ales să-şi împărtăşească experienţele, la inspiraţia şi îndemnul lui Dumnezeu, 

Aşadar, ea a luat ca pe o poruncă din Înalt, ca pe o îndatorire să propovăduiască și să dovedească prin această carte inspirată adevărul   propriei vieti de după viată

De aceea, prefaţatorul volumului, domnul Romeo Tarhon, editor şi publicist, afirmă în câteva rânduri, că Silvia Urlih este o aleasă! Aleasă de Dumnezeu pentru această misiune.

Dar aceasta necesită şi o jertfă pe măsură: pierderea fratelui iubit, vine ca o grea incercare şi un semn sigur că  misiunea va fi îndeplintă .

Dumnezeu,prin Silvia Urlih iese la drumul mare şi, aidoma mărului, îşi apleacă ramurile pentru a-şi dărui roadele.

Roadele : de pocăinţă, de iubire, de speranţă, de credinţă, de inspiraţie, de trudă pentru aproapele, merită împărtăşite drumeţilor însetaţi şi flămânzi, de iubire

Scrierea aceasta este dovada, nu a unui talent născut peste noapte, nu a unui talent ieşit din comun, ci a biruinței sfântului duh  in  suflete  in indrumarea sufletelor in lupta pentru a recuperara veșnicia prin suferință.

Se poate tămădui un om printr-o astfel de spovedanie publică?.

Cartea aceasta este un inceput , un capăt de drum ,  oferă un indemn, o ocazie , pentru a găsi, fără mari îndoeli , adevărul și,prefacerile survenite în viața și soarta celor care l-au intâlnit pe Dumnezeu și au poposit la sfatul Său.

Silvia Urlih a descifrat semnele si truda ei de a ne ajuta să-L cunoaștem incă din viată pe Dumnezeu nu va fi în zadar.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

11 iunie 2012

VIAȚA DE DUPĂ VIAȚĂ -recenzie Floarea Necșoiu

VIAȚA DE DUPĂ VIAȚĂ

Silvia Urlih

„Viața de după viață” este o carte zguduitoare, scrisă cu sufletul la gură, într-un ritm alert.

Este cartea care – L mărturisește pe Dumnezeu – Unul în treime sau Îl mărturisește cu lacrimi de sânge și mulțumire pe Iisus Hristos - Dumnezeul din noi.

Este una dintre cele mai triste și mai dureroase cărți din câte am citit în viața mea. Am citit tragedii și drame, plângând de mila protagoniștilor, dar, apoi, zâmbeam, zicându-mi: „Ajunge! E doar literatură și totul este gândit așa de autor, pentru a-l impresiona pe cititor. Nu pot exista oameni care să-l nege pe Dumnezeu! Nu există părinți care să-și urască într-atât copiii, încât să trăiască o plăcere sadică de a-i bate cumplit, de a-i insulta gros și dureros! Nu! Nu!! Nu!!!.

Și totuși … exista! Da! Există monștri cu suflet pe care ar trebui să-l aibă doar omul! Sau sunt oameni fără suflet? Păi se poate?! Se poate! Da! Pe pământ avem de toate!!

În universul nostru tridimensional și bipolar, totul se împarte în bine și rău, sublim și abject, lumină și întuneric, înger și demon, păcat și iertare, adevăr și minciună și … și ……

Și tot aici, la noi, în casa noastră oferită de Mama Geea, ce ne crește cu dăruire și dragoste, tot și toate au un drum, un rost, un loc. Nimic nu este lăsat de Dumnezeu la voia hazardului. Nu există întâmplare. Totul este supus legității divine. Totul este asumare și potențialitate!

Deci, de ce a trebuit ca eu să citesc această carte? Pentru a-l mărturisi pe Iisus Hristos? Pentru a vorbi despre eroina cărții? Sau pentru a prezenta cartea? Pentru toate la un loc?

Da! Da! Cred! Sunt convinsă că Iisus Hristos există în fiecare dintre noi! Că EL e calea către Dumnezeu Tatăl! Că EL ne ajută în toate situațiile grele, dacă-L rugăm, pentru că este de datoria noastră să ne purtăm de grijă! Cunosc câteva persoane care, aidoma Silviei Urlih, s-au întors din moarte luate de mână de Iisus.

Jasmin este un nume cunoscut de toată lumea, din cărțile pe care le-a scris și prin conferințele pe care le ține în țările în care este invitată.

Jasmin a aflat de la doctori că are metastaze gradul 4 și că, deci mai are puțin de trăit. A luat o hotărâre teribilă: să se retragă pe malul mării și, în singurătate, să se pregătească de plecare. A găsit o casa în care s-a instalat departe de soț, copii, prieteni… A rămas doar cu Dumnezeu, trăind în post și rugăciune.

Și au trecut douăzeci de ani… cel care a salvat-o a fost Iisus Hristos. A scris cărți în care și-a povestit/ mărturisit ieșirea din ghearele morții. Treptat a reușit să nu mai trăiască prin hrană, ci doar cu apă. În prezent trăiește doar cu energiile pe care le ia din atmosferă. Și totul a fost cu putință datorită LUI, Prietenului Nostru Sfânt, Iisus.

Eugenia – pentru mine Jeni, profesoară de istorie, a avut cancer la gât. A fost operată. La externare i s-a spus: „Ne este greu să vă spunem, dar, iertați-ne trebuie să vă precizăm că mai aveți două luni de viață. Aranjați-vă treburile cum credeți dumneavoastră că este mai bine! Iertați-ne! Dumnezeu să vă aibă în paza Lui!”

Toți știm că va veni cândva clipa aceea, dar, când o afli cu precizie, devine greu de acceptat! Mi-e imposibil să-mi imaginez ce trăia/ gândea Jeni atunci, dar știu că, ieșind din spital, întrebând „De ce, Doamne!”, a intrat în prima biserică, a îngenuncheat în fața Lui și a strigat cu toată ființa:„Salvează-mă! Numai Tu poți înfăptui această minune! Cum l-ai înviat pe Lazăr, cum ai vindecat atâția bolnavi, vindecă-mă și pe mine!”. Vizavi de casa ei, s-a construit biserica cu hramul tuturor sfinților români. De atunci, de peste douăzeci de ani, în fiecare zi, Jeni intră în biserică și îi mulțumește lui Iisus, pentru viața ei, cea de după viață.

Cristiana…patruzeci de ani….ambii sâni extirpați…poartă proteză….Are familie, care așteaptă clipa aceea…face citostatice…

Fata ei, Andreea, termină liceul și eu o pregătesc pentru examenul de bacalaureat, la Limba și literatura română. Îmi spune, plângând amar, drama mamei și implicit a ei, accentuând: „Cum pot să trăiesc fără mama mea?!”

„Andreea, spune-i mamei tale să-mi facă o vizită”. Și a venit Cristiana: înaltă, bine făcută, cu trăsături plăcute, dar cu o sfâșietoare tristețe în ochi. Da! În ochi i se citea boala aceea cumplită.

Japonezii pun diagnosticul după cercetarea unui fir de păr sau a ochilor. În Tibet, în trei minute, doctorul mi-a spus lunga listă a afecțiunilor mele, după ce a privit limba, ochii și mâinile pe ambele fețe. Numai la noi spui povestea….

I-am spus doamnei că nu știu foarte mulți bolnavi vindecați prin citostatice. În schimb, știu că s-au vindecat unii cu ajutorul lui Iisus. Încercați! Nu costă nimic! Trebuie doar să credeți!

I-am dictat formula pe care trebuie să o rostească zilnic de o sută opt ori și cum să procedeze. Am învățat-o formula pe care și eu o știu de la Tobias prin care să ne adresam lui Iisus pentru a ne ajuta. Zilnic, de patru ani, face ce i-am spus. Când s-a dus la comisie, a fost întâmpinată cu uimire:”Cum tu mai trăiești? Noi credeam că, dacă n-ai mai venit să faci citostatice, ești moartă!

Cristiana acum citește, muncește, merge la spectacole, râde, trăiește….Copila, bărbatul, familia, toți se miră. Și, când este întrebată cum s-a vindecat, răspunde: „Iisus Hristos m-a vindecat!”.

Aceste exemple întăresc ideea cărții: „Dumnezeu face minuni prin Iisus Hristos, prietenul nostru Sfânt”.

Mărturisindu-l astfel pe Iisus, confirm că tot ce a scris Silvia Urlih este adevărat.

A fost un copil fără copilărie, a avut o adolescență chinuită, în tinerețe speranțele i-au fost spulberate, a avut părinți de o duritate greu imaginabilă, Silvia a cunoscut toate frustrările și a refulat toate visurile, dar a rămas o luptătoare ambițioasă, tenace.

Rememorarea vieții în carte înseamnă trăirea anilor în altă durată, cea a fluxului memoriei. În acest fel, se poate totul decanta, iar sufletul, care a descoperit calea mântuirii, eliberează reziduurile resentimentelor, creând un spațiu interior de lumina în care să poată sălășlui Iisus Hristos. Odată instalat Iisus în sufletul și cugetul Silviei, au pătruns în ființa ei iubirea, iertarea, înțelegerea, pacea. Acesta este drumul pe care trebuie să-l urmăm, pentru a ne regăsi esența cu care ne-a înzestrat creatorul când ne-a zămislit după chipul și asemănarea lui.

Sigur este că ființa noastră, în perfecțiunea ei, dispune de capacități de autovindecare, ce trebuie doar mobilizate, declanșate în procesul în care noi îl avem ca informație în orice organ și celulă. Calea este rugăciunea spusă cu inima: „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, îndură-te de mine, păcătosul”. Se rostește în patru timpi, executând corect și amplu semnul crucii.

Acest semn, cunoscut pe pământul Daciei încă înainte de Hristos, are un rol deosebit în armonizarea și egalizarea energiilor Yang și Yin, cu cele ale cheakrelor celui de al treilea ochi și a cheakrei abdominale, centru energetic foarte puternic. Prin rostirea cuvintelor se activează și cheakra inimii. Semnul crucii amintește martiriul lui Iisus, jertfa lui și ne ajută să-L conștientizăm în ființa noastră ce se încarcă astfel cu energie benefică. Trebuie să știm că și cuvântul are energie, este energie. Cel mai încărcat cuvânt este Dumnezeu urmat de numele lui Iisus Hristos, al Sfântului Duh, al Maicii Dumnezee și apoi al îngerilor. Cum boala este o dereglare a energiilor, prin rostirea cuvintelor și semnul crucii noi îl armonizăm. Subliniem: efectul poate veni rapid sau nu, pentru că totul este declanșat de puterea credinței.

Toate acestea ne învață cartea Silviei Urlih din experiența excepțională pe care a trăit-o și pe care a derulat-o în versuri sau în proză, într-o desfășurare accesibilă, prin care transpar mulțumirea către Dumnezeu, recunoștința față de Iisus, bucuria de a se fi eliberat de rău și urât, satisfacția de a putea să ierte, devenind demnă de iubirea divină, salutară și înălțătoare.

Viziunile în care ÎL întâlnește pe Iisus sunt magnifice și dătătoare de speranță. Concluzia - învățăminte este: numai suferința ne purifică, ne înalță, ne duce lângă Iisus.

Din păcate, noi uităm de Dumnezeu când suntem fericiți și ne rugăm Lui doar când suferim.

Chinul, suferința, boala, neputința, nenorocul, ne duc către EL. De ce oare? Nu cumva tocmai pentru a-l ruga să ne ajute? Singura carte a Silviei Ulrih ne învață cum să ne încredințăm viața lui Iisus spre binele nostru.

Această carte nu trebuie comentată sub dimensiunea ei literară, ci trebuie citită pentru marele adevăr pe care-l cuprinde: există o viață de după viață, dăruită de Iisus, Dumnezeul din noi. Citiți cartea spre a găsi calea spre EL. Este o confesiune sinceră, totală, eliberatoare și dătătoare de speranță.

Floarea Necșoiu 

VIAȚA DE DUPĂ VIAȚĂ- Recenzie Mircea Marcel Petcu

               

Simplitate și frumusețe

A vorbi despre carte și scriitor e poate cel mai greu lucru, nefiind niciodată în deplină siguranță că ai putut descoperi toate luminile și umbrele, toate acele scânteieri ce farmecă sau toate vibrațiile ce vin de undeva din interioarele frământate îndelung și transmite apoi – lava incandescentă - spre lume, calmante sau săgeți dureroase.

Din astfel de frământări vulcanice par venite cuvintele Silviei Urlih și de aceea ajung la inimile noastre. Povestea Silviei vine de demult și de departe și poate fi drept răspuns sau o sumă de alte întrebări cu deschidere către lume.

Volumul de față ”Viața de după viață” ne relevă frământări de o viață, din copilărie, adolescență până la maturitate. Autoarea scrie pentru că îi plac lucrurile dificile și aceasta este cea mai dificilă muncă pe care o poate face cu maximă pasiune și randament, scrie pentru că ea cunoaște o serie de lucruri și adevăruri pe care le poate spune mai bine decât unii care le-au trăit. Cărțile rămân fidele, ele n-o iau razna fără rost ca oamenii. Pentru a nu strica inefabilul povestirii nu ne propunem analize ci doar invităm cititorul ca la ceas de liniște sau frământări, la ceas de bucurie sau grijă , să deschidă volumul de față ” Viața de după viață” convins fiind , că va găsi fie alinări, fie impulsuri, fie răspunsuri.

Să ne facem timp pentru lucrurile cu adevărat importante și să ne dedicăm întreaga viață urmării unui ideal și autocunoașterii. Acesta este sensul vieții, iar dacă nu este atunci ar trebui să fie.

Povestirea Silviei Urlih te cucerește prin simplitate, sinceritate, iubire.

Nu uitați e o carte intrată în patrimoniul literaturii dar e o carte de citit , o carte care se citește , o carte vie, nu un obiect de muzeu.

Așa cum viața curge molcom tot așa cuvintele Silviei Urlih alunecă pe pagina albă înșirând scene ale sufletului transmise vieții ca o picătură de apă pe buzele flămânde. Iată ! Scrie , scrie, scrie așteptați cu nerăbdare, vine simțiți-o e noua carte al cărui nume nu-l știu, dar sper ca titlul lui să fie cel din inimile voastre !

Președinte

Asociația Scriitorilor Tulcea

Prof. Mircea Marcel Petcu

CUNUNI DE MACI - Silvia Urlih

Din casa înserării

mă privești,

dintr-un buchet de nori îmi cânți

la flaut,

în liniștea-așteptării

mă zidești,

cu gândul mă alini…

când

eu te caut.

Pianul

ne șoptește la ureche,

că suntem călători printre

câmpii,

tu-mi spui că sunt a ta,

că-s nepereche,

și snopi de grâu

o să-mi aduci,

când vii.

În plânset de vioară

mă răsfeți,

în flori de tei

și de mălin

mă-mbraci,

cu aștrii dimineții

mă îmbeți,

în plete-mi împletești

cununi de maci.

Silvia Urlih 09.06.2012

URC… Silvia Urlih

Calc norii

unul câte unul spre Poartă…

spre Marea Poartă ce așteaptă

s-o pășesc,

gândul spre infinit mă poartă,

spre veșnicia

din cer împărătesc.

Urc,

treaptă după treaptă

nor după nor,

poarta din mine

se deschide în gând,

îngerii-mi cântă,

mă prind cu ei în zbor,

sufletu-mi urcă,

cu greu de mine

mă desprind.

Urc...

treptele din mine

se deschid…

las jos trecutul,

cu mine urc iertarea….

ușa uitării în uitare

o închid…

în trupu-mi obosit

sădesc  

iubirea.

Urc,

una câte una ,

treaptă cu treaptă…

perdeaua de lumină

se desparte…

urc,

acolo unde dreptatea

este dreaptă,

acolo unde,

iubirea din iubire

mă așteaptă.

Silvia Urlih 09.06.2012

ZBOR

Sunt în zbor spre planeta plecării

Îmi împletesc aripile cu tărâna din mine

Mă îmbrac în hainele veșnice ale uitării

În așteptarea clipei ce parcă nu mai vine.

Sunt în gânduri și vise uitată

Ochii minții privesc spre plecarea promisă

Voi pleca spre iertarea de altădată

Cu suflet veșnic, cu inima deschisă

Sunt venită aici pentru azi, pentru mâine

Sufletul e cu mine, trupul mi-e uitat în trecut

Spicul de humă va face din mine iar pâine

Ce va sta pe masa vremii, până tot am să uit.

Sunt în zbor spre lumina din mine

Inima plânge , sufletul va pleca în zenit

Privirea privește spre vremea ce –mi aparține,

Vom pleca împreună , vom ajunge de unde-am venit.

 Silvia Bya

MAI AM MULTE DE SPUS. Silvia Urlih

Mă-ntreb… deși ar trebui să n-o mai fac,

De ce pe lume-atâta răutate,

De ce unii vor a mă face ca să tac,

Când am încă atâtea a vă spune.

Mi-e teamă mie ? Am eu ceva de-ascuns?

NU,!sufletul și inima mi-s curate,

Mai am a spune multe de nespus,

Iară sub talpa lor nu mă mai las călcată.

Sunt eu, eu ce în fila cărții mele

Am scris dureri și focuri ce m-au ars,

Nici astăzi când unii îmi frîng aripile

Nu am să tac… mai am multe de spus.

Silvia Urlih 

FLORI DE TEI - Silvia Urlih

Ce triste-s florile de tei

pe-aleea goală

și pustie…

de ce nu vii tu

să îmi iei

dorul

din noaptea argintie ?

Sub crengile pline de flori

miresmele

mă amețesc

dorul de tine-mi dă fiori

în gând

cu tine

când pășesc.

Sunt florile de tei al vieții vals

ce l-am dansat

sub ploaia nopții…

dansez cu tine

vechiul dans

înlănțuită-n

amurgitul sorții.

Ce triste-s florile de tei…

parfumul lor

plânge-n tăcere…

iubirea

ce-am lăsat-o pe alei

și în mireasma

florilor

din adiere.

Silvia Urlih 09.06.2012

CU MINE

Sunt azi doar o parte din mine

Cealaltă parte a rămas departe-n timp

Am fost copilul ce cu vise senine

Din amintiri s-a hrănit , din uitat anotimp.

Sunt universul propriului meu eu

În juru-mi am clădit cu iubire, un țel

Sunt cer și pământ, sunt cu sinele meu

În mine m-am zidit cu iubire de cer și oțel.

Sunt doar iubire, sunt un tot înflorit

Trăiesc în azi, am trăit în ieri, trăiesc în mâine

Îngenunchiată- am fost, în speranță m-am zidit

Am fost, sunt, și voi fi mereu …aici cu mine.

 Silvia Bya