TRĂIESC ÎN ACUM - Silvia Urlih

Trăiesc în singurul „acum ”,
un acum

prezent în fiecare secundă,

în fiecare respirație a lumii,
un acum,

ca o zbatere de fulg,

ce îngreunează pe geana timpului ,
un acum

cu lacrimi,

ca o ploaie plăpândă,

ce picură din infinit .

Trăiesc cu singurul „ acum”,

un acum

care te îndeamnă să trăiești

cât mai ai timp,
un acum de azi,

de ieri şi de mâine,

pe care le poți viețui

acum,
un acum ca o ultimă clipă,

sau ca un ultim

"acum".

Sunt eternul „acum”,

un acum

ca o naturală metamorfoză în proces de înviere,
un acum

ca o rază de curcubeu,

ce plouă din secunde,

din ore

şi din zile,

un acum

ca o clipă eternă din timpul ce trece prin azi

și ne petrece spre mâine

Silvia Urlih 24.05.2017

SĂ VĂD, SĂ ȘTIU, SĂ TAC - Silvia Urlih

Eternitatea

se privește în oglindă cu-n oftat,

vede

un chip ce îi surâde printre

înlăcrimări,

e tristă,

abătură

și

parcă-i obosită de umblat,

a bosit de-atâtea vise,

urcări

și-ngenuncheri.

A alergat,

s-a mai oprit o clipă lâng-o viață,

a luat-o-n brațe,

a crescut-o,

a învățat-o zborul,

i-a pus în zâmbet roua,

i-a spus

că-i dimineață,

i-a dăruit iubirea,

plânsul,

cântecul

și dorul.

De veacuri

ea

își caută o oază printre aștri,

gonește

prin ploile cu flori de liliac,

vrea

mersul să și-l culce

în ochii mei albaștri,

vrea

să îmi dea lumina,

să văd, să știu,

să tac.

Silvia Urlih 23.05.2017

S-AU RĂZVRĂTIT FURTUNILE - Silvia Urlih

S-au răzvrătit furtunile

când

mi-ai zdrobit aripile,

doar le-ai rănit,

nu le-ai zdrobit,

mi-am odihnit o vreme zborul,

plutirea mă însuflețește,

îmi cântă-n zori

iar clipele ,

sămânța vieții o sădesc,

brăzdez din nou

ogorul.

S-au răzvrătit furtunile,

când

ceru-n mine-a-plâns,

câmpiile cu maci albaștri

s-au strâns

într-un copac,

în răsărit iar mă trezesc

cu roua

ce în pumni am strâns,

cenușa macilor ce-ai ars,

în fluturi

se prefac.

S-au răzvrătit furtunile

ca

valul prins în malul mării,

munții, nisipuri au cernut,

copacu-n minea- nins,

zăpezile s-au scurs în vară

ca

ceara lumânării,

pe câmp

ai răsădit ciulini,

căci

ai rescris ce era scris.

Silvia Urlih 23.05.2017

MI-AI DĂRUIT O CLIPĂ - Silvia Urlih

Mi-ai dăruit

o clipă,

o clipă cât o viață,

ți-am dăruit

o viață,

o viață într-o clipă,

ți-am dăruit în asfințit

o nouă dimineață,

ți-am dăruit aripa,

întreaga mea

aripă.

Mi-ai dăruit

cu-o mână,

mi-ai luat cu amândouă,

mi-ai dăruit pământul,

dar

ai plecat cu el,

cu mugurii poveștii,

mi-ai luat roua din rouă,

și

ai crezut că sufletul din mine

ți-e hotel.

Mi-ai dăruit

o clipă,

o clipă de iubire,

ți-am dăruit pământul

și

soarele ți-am dat,

dar clipa din secundă mi-a fost

doar amăgire,

mi-ai dăruit

o clipă

și-n clipă ai plecat.

Silvia Urlih 22.05.2017

MAI AI DE ÎNFLORIT ! ! - Silvia Urlih

Când

luna sărutul își așează

pe marginea nopții-n tăcere,

din pleoapa ce plânge-n surdină,

durerea

în scrum se preface,

uitarea-n uitare se duce,

povara

tributul și-l cere,

talantu-n talant se transformă,

„copilul”

așteaptă

și tace.

Sunt

visele mele din stele,

cunună pe tâmpla-nsesării ,

sunt

stelele mele din aștri,

inelul ce-mi leagă

destinul,

destinul îmi e misiune,

mi-e leac

și balsam însetării,

dorul mi-e hrană de suflet,

deși

mi-e amar ca pelinul.

Când

luna sărutul se-așează

pe chipul cărunt

din oglindă,

icoana surâde din frescă ,

mă  vede că sunt

amurgit,

dar,

copilul din mine-i ferice

și încă îmi este

colindă,

privește la pașii din urmă și-mi spune :

„Mai ai de înflorit”

 Silvia Urlih- 20.05.2017

RĂSFRÂNGE-TE CERULE - Silvia Urlih

Răsfrânge-te cerule-albastru

spre raza

din genele lunii,

fă-mi drumuri

din gânduri și vise,

din umbre și nori trecători,

răsfrânge-te codrule-albastru,

poteci fă-mi

spre calea luminii,

dă-mi iară magia din stele,

prin vene

strecoară-mi fiori.

Culege-mă-n poala-ți cerească,

păstrează-mi cununa

pe frunte,

visarea mi-o cerne în rază,

iar

teama de neguri

oprește,

sădește-mă-n piscuri de cer,

plantează-mă-n culme de munte,

rescrie-mi menirea-n ursită,

în trunchi de copac

mă sădește.

În stele

ce-mi mângâie fruntea,

visarea mi-o cerne lumină,

ca magii din nopți învechite,

aprinde făcliile-n

șoapte,

m-așteaptă în pragu-nserării,

aprinde-mă

sfeșnic la cină,

răsfânge-te cerule-albastru

pe geana ce-n tremur

se zbate.

Silvia Urlih -20.05.2017

NU RĂTĂCI CĂRAREA - Silvia Urlih

Azi,

mi-a vorbit o piatră,

credeam că e nevorbitoare,

mi-a spus durerea ei,

mi-a povestit c-o doare,

o doare

rătăcirea în care se afundă lumea cuvântătoare,

o doare

răutatea și ura și

drumul fără de urcare.

Azi,

mi-a vorbit un drum,

credeam că este drept și

fără de sfârșit,

mi-a spus durerea lui,

mi-a spus

că-l doare-nsingurarea,

îl doare

apăsarea din pasul celui necăjit,

îl doare

greutatea păcatului ,

îl strânge nepăsarea.

Nu arunca cu piatra, căci știe să vorbească,

nu rătăci cărarea, căci nu ești Dumnezeu,

nu rupe florile, ajută-le să crească,

nu îți conduce umbra pe drumul cel mai greu.

 Silvia Urlih - 19.05.2017

DOAMNE, CINE SUNT ?! - Silvia Urlih

Sunt fluviul

ce-ți curge printre palme,

sunt ochii tăi

ce blând

mă privesc ,

sunt mângâierea ta,

bunul meu Doamne,

sunt

iubire din raiul tău

îngeresc.

Sunt aripa

ce zboară spre Tine,

sunt aer,

sunt apă,

sunt munte, sunt câmpie,

sunt mâna Ta,

 ce vine la mine,

sunt pana și cerneala

ce scrie pe hârtie.

Sunt toată un zâmbet, căci Tu îmi zâmbești,

sunt toată iubire, căci Tu mă iubești,

sunt toată privire, căci Tu mă privești,

sunt toată o rană, când Tu mă dojenești.

Sunt,

Doamne…

cine sunt eu oare ?

sunt fir de nisip

care zboară spre soare,

sunt raiul din mac,

încărcat de splendoare,

pot fi

prin iubirea ta,

icoană în altare.

Sunt iubire din iubirea Ta, Doamne,

nesătulă-s de Tine deși nu mi-e foame,

sunt copilul ce-l mângâi până adoarme,

sunt clipa ce aleargă printre toamne.

 Silvia Urlih - 19.05.2017

DAR EU AUD ȘI VĂD ȘI SIMT - Silvia Urlih

Aud

cum îngerii îmi bat în

geamul amurgirii,

aud

cum aripile lor fereastra o

deschid,

simt

cum îmi intră-n suflet acum,

în clipa izbăvirii,

mă strâng în pumni și-acolo

mă închid.

Ce bine mi-e

în palma lor albastră !

Nu-mi mai văd inima,

dar o aud

cum ticăie în șoaptă,

îmi spun că până ieri

am locuit în glastră,

de astăzi însă,

glastra,

mi-au plăsmuit-o

treaptă.

Auzi

cum îngerii îmi cântă

a descânt ?

Auzi

cuvintele ce mă trezesc din

adormire ?

Tu

nu auzi,

căci zborul ți s-a frânt,

dar eu aud și văd și simt

a vieții dăruire.

Silvia Urlih - 18.05.2017

ÎMI CRESC ÎN PALME ARIPI - Silvia Urlih

Îmi cresc în palme aripi,

pe frunte-mi crește luna,

cu

noaptea ce se-nchină la floarea de castan,

pornesc

spre nemurire,

să fim din două una,

să ne-ntâlnim cu zarea

să ne hrănim din an.

Mă cheamă departarea

în munte să mă-nchin,

pădurea mea mă roagă

să o-ncălzesc

la piept,

din ochi îmi cresc doi aștri,

de lună mă anin,

an lângă an adaug deși-mi pare

nedrept.

Aș vrea

să fiu eu roua

ce frunzele le spală,

aș vrea să-mi fie anul cu multe dioptrii,

dar,

mă cheamă nemurirea,

mă leagă în beteală,

iar aripile mele sunt încă

aurii.

 Silvia Urlih 17.05.2017