Când
luna sărutul își așează
pe marginea nopții-n tăcere,
din pleoapa ce plânge-n surdină,
durerea
în scrum se preface,
uitarea-n
uitare se duce,
povara
tributul
și-l cere,
talantu-n talant
se transformă,
„copilul”
așteaptă
și tace.
Sunt
visele
mele din stele,
cunună pe
tâmpla-nsesării ,
sunt
stelele
mele din aștri,
inelul
ce-mi leagă
destinul,
destinul
îmi e misiune,
mi-e leac
și balsam
însetării,
dorul mi-e
hrană de suflet,
deși
mi-e amar
ca pelinul.
Când
luna
sărutul se-așează
pe chipul cărunt
din
oglindă,
icoana
surâde din frescă ,
mă vede că sunt
amurgit,
dar,
copilul
din mine-i ferice
și încă
îmi este
colindă,
privește
la pașii din urmă și-mi spune :
„Mai ai de
înflorit”
Silvia Urlih- 20.05.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu