Îmi cresc în palme aripi,
pe frunte-mi crește luna,
cu
noaptea ce se-nchină la floarea de castan,
pornesc
spre nemurire,
să fim din două una,
să ne-ntâlnim cu zarea
să ne hrănim din an.
Mă cheamă departarea
în munte să mă-nchin,
pădurea mea mă roagă
să o-ncălzesc
la piept,
din ochi îmi cresc doi aștri,
de lună mă anin,
an lângă an adaug deși-mi pare
nedrept.
Aș vrea
să fiu eu roua
ce frunzele le spală,
aș vrea să-mi fie anul cu multe dioptrii,
dar,
mă cheamă nemurirea,
mă leagă în beteală,
iar aripile mele sunt încă
aurii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu