Eternitatea
se
privește în oglindă cu-n oftat,
vede
un chip ce
îi surâde printre
înlăcrimări,
e tristă,
abătură
și
parcă-i
obosită de umblat,
a bosit
de-atâtea vise,
urcări
și-ngenuncheri.
A alergat,
s-a mai
oprit o clipă lâng-o viață,
a luat-o-n
brațe,
a
crescut-o,
a
învățat-o zborul,
i-a pus în
zâmbet roua,
i-a spus
că-i
dimineață,
i-a dăruit
iubirea,
plânsul,
cântecul
și dorul.
De veacuri
ea
își caută
o oază printre aștri,
gonește
prin ploile
cu flori de liliac,
vrea
mersul să
și-l culce
în ochii
mei albaștri,
vrea
să îmi dea
lumina,
să văd, să
știu,
să tac.
Silvia Urlih 23.05.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu