VIAȚA, NU TE DOARE ?! - Silvia Urlih

Cum de stă lumina-n lumânare,

cum de stă lumina-n asfințit,

cum de omul care n-are, are,

dar se minte că-i de veci mințit.

Cum de stă oribirea-n întuneric,

cum de omul vede negru-n alb,

cum de zero nu e-n șir numeric,

cum de în colind totul e d’alb.

Cum de-n cântec cântul e doar rimă,

cum de-n primăvară nu e soare,

cum de răutatea te animă…

omule, în viață, viața, nu te doare ??   

Hai să colindăm cu leru-i ler,

hai să mai trăim înc-o colindă,

hai să nu vedem c-afară-i ger,

hai să nu ne fim cuiul din grindă.
Silvia Urlih 30.11.2018

MAI AI CEVA DE SPUS ? - Silvia Urlih

Și dacă iară plângi,

iar plânsul

ți-e-n surdină,

ți-aude tânguirea seninul

dintre ceruri ?

și dacă urli-n gând că sufletul

ți-e-n tină,

îți regăsești pământul

și-aflarea

dintre doruri ?

Și dacă dorul vieții

te-ndeamnă

să-ți fii viață,

dezamăgirea sorții

te mai ridică-n nouri ?

și dacă norul nopții

te-a aruncat în ceață,

mai ai curaj să zbori,

să evadezi

din hăuri ?

Și dacă plânsul tău

te mai ridică-o treaptă,

mai poți să-ți liniștești

urcarea

spre apus ?

și dacă nu-nțelegi

că linștea te-așteaptă,

într-un apus nespus,

mai ai ceva

de spus ?

Silvia Urlih - 2.11.2018

EU ÎNCĂ MAI CRED - Slvia Urlih

Eu încă mai cred

că-n viață e soare,

eu încă mai cred

că-n viață de bine,

eu încă mai cred

că durerea nu doare,

eu încă mai cred

că sublimul e-n tine.

Eu încă mai cred

că iubirea e totul,

eu încă mai cred

în semenii mei,

eu încă mai cred

că orinunde ți-e locul,

eu încă mai cred

că îți ești dacă vrei.

Eu încă mai cred

că albastru-i albastru,

eu încă mai cred

că doi ochi mă privesc,

eu încă mai cred

că viața-i un astru,

un astru albastru în care

toți se iubesc.

Silvia Urlih - 12.11.2018

DE MINE AM UITAT - Silvia Urlih

V-am dăruit

și flori

și spini

și nopți de soare pline,

v-am dăruit și cerul

și raza

și sufletul v-am dat,

v-am dăruit și munții

și zilele senine,

dar,

am uitat de mine,

de ceea ce mi-e dat.

M-am dăruit cu totul,

v-am dat soare

și ceață,

v-am dat lumina toată,

v-am dat însă și ceartă,

mă-ntreb acum

în șoaptă,

unde mi-am fost

în viață,

unde mi-a fost trăirea,

unde mi-am fost

în soartă ?

V-am dăruit o viață și sufletul v-am dat,

v-am dat și netrăirea din sorțile uitate,

v-am dăruit un scut, v-am fost ca un soldat,

dar am uitat de mine… de mine am uitat.

V-am dăruit pădure

și munți,

v-am dat și văi,

m-am dăruit cu totul,

m-am dăruit

în van,

am ars printre tăciuni,

mai ard printre văpăi…

mă-ntreb…

am fost un diamant,

sau doar

un bolovan ?!

Silvia Urlih - 07.11.2018

OCHIUL DIVIN - Silvia Urlih

Pe cerul albastru cu adânci învieri,

doi ochi

stau veşnic treji,

veghează trăirea

sau murirea

din oameni,

sunt ochii de vultur bătrân,

ce străjuiesc drumurile dintre lumi.

Ochii devin aripi,

evantaie întinse

sub greutatea stelelor,

adună sub aripi

canonul

lumii ce-apune

sub greaua-i povară..

Sub tâmple ninse de timp,

ochiul plânge de prea multă apăsare,

îl doare albastrul,

îi fulguie pana din aripi,

lasă ușorul să se-nfigă în creastă de munte,

și

ne dă voie să ne găsim

lumina

învierii din noi.

Ochiul divin ne veghează pretutindeni.

Silvia Urlih - 06.11.2018

NU ȚI-E ÎNGĂDUIT SĂ MORI - Silvia Urlih

Nu ți-e îngăduit să mori

fără să știi

că-i primăvară,

n-ai voie să te sinucizi

cu gândurile ce-ți sunt cer,

n-ai voie să te-ngropi în ape

cu mâlul

ce-ți va fi povară,

nu ți-e îngăduit să mori,

nu-ți mai fi singur

temnicer.

N-ai voie să te-ngopi în ploi

și-n deznădejdi

ce-ți sunt amare,

n-ai voie să nu speri că mâine

cu viața

îți vei fi iubit,

n-ai voie să îți plângi neșansa

ce ți-a zâmbit

mereu în zare,

n-ai voie să te-mpotmolești de zidul

ce ți l-ai zidit.

Nu ți-e îngăduti să mori

fără să-ți fi trăit

iubirea,

nu ți-e îngăduit să fugi

de fericirea

ce-i aproape,

n-ai voie să te sinucizi

cu lanțul

ce ți-a fost menirea,

privește-n sufletul ce-ți strigă :

nu te lăsa-nghițit de ape !

Silvia Urlih - 05.11.2018

ȘI POATE CĂ…Silvia Urlih

Și poate că

iubirea-ți bate-n geam ,

și poate că

iubirea-ți bate-n ușă,

poate că n-o auzi,

că nu-ți ești ram,

un ram

ce nu ți-e soartă,

ci țepușă.

Și poate că

iubirea ți-e aproape,

dar nu o vezi

că-ți ești orbire

fără leac,

poate îți ești

învăluirea dintre ape

poate că-ți ești secunda

dint-un veac.

Și poate că

iubirea te alege

dar nu o simți,

că-ți ești și surd și mut,

poate că-n fuga ta,

tot ce-i frumos

se șterge

și tot ce-a fost

se pierde-n-tr-un sărut.

Silvia Urlih - 04.11.2018

PARE C-AI FI NESCRISUL - Silvia Urlih

Iubite,

tu-mi ești lăstarul

ce-mi înflorește

întomnirea,

îmi ești albastrul

de pe cerul necuprins,

îmi ești aripa

ce mă ajută să îmi găsesc găsirea,

îmi ești pecetea

ce îmi era de veacuri

scrisă-n vis.

Iubite,

zâmbetul tău

mă însorește-n înserare,

mă pierd în neguri și în raze

când m-alinți,

sub palma ta

pare c-aș fi alee

sau cărare,

cărare fără urme ,

căci au pășit pe ea

doar sfinți.

Iubite,

verdele tău mă-mpodobește

cu narcise,

pare c-aș fi

un câmp cu maci

ce nu mai mor,

pare c-ai fi nescrisul

din cărțile nescrise,

pare c-aș fi oceanul

ce-și află renăscarea

din izvor.

Silvia Urlih - 21.10.2018

CUM ÎȚI E ÎN VIAȚA CE-AM TRĂIT ? - Silvia Urlih

De vrei să mă cunoști,

încalță-te o clipă,

doar o clipă

în „pantofii”

care mi-au purtat

viața.

De vrei să-mi cunoști căderile ,

eșecurile,

reușitele,

lacrimile,

fă câțiva pași „încălțat”

în viața ce-am trăit.

Cum îți e ??

Cum îți e

în viața ce-am trăit ”

De vrei să-mi ajungi la suflet,

rezistă în „pantofii” mei măcar o zi.

Ce-ai simțit ?

Te-au „strâns” trăirile mele ?

Te-a „strâns” viața ce-am trăit ?

Mă poți judeca ?

Poți judeca pe alții ?

Hai să ne purtăm fiecare „pantofii” vieții.

Vă iubesc !

Te iubesc viață,

cu bunele și relele tale !

Silvia Urlih 20.10.2018

IARTĂ-MI PLÂNSUL - Silvia Urlih

Tu,

iartă-mă că te-am iubit

și te-am primit în a mea toamnă,

mai iartă-mă că n-am știut

că dimineața ta

mi-e seară,

nici n-am știut

că n-am să știu

că amurgirea te îndeamnă

să uiți de tine și de veacuri,

să te topești

precum o ceară.

Tu,

iartă-mă că te iubesc

dar nu te vreau în palma vieții,

iubirea-i sentiment profund

ce sapă-n suflet

ca un fulger,

nu vreau să-mi amăgesc trezirea

în amăgirea dimineții,

nu vreau să-mi plouă-nlăcrimarea

căci

eu sunt munte,

tu ești cer.

Tu,

iartă-mi plânsul dintre gene

ce pleoapa

mi-o încătușează,

mai iartă-mi anii ce-s în plus

și mă îngroapă

între maci,

mă iartă omul meu din vis

că visul nu mă ține trează,

dar anii ce-mi apasă viața,

îmi sunt pe umeri

grei copaci.

Silvia Urlih - 19.10.2018