Tu,
iartă-mă
că te-am iubit
și
te-am primit în a mea toamnă,
mai
iartă-mă că n-am știut
că
dimineața ta
mi-e
seară,
nici
n-am știut
că
n-am să știu
că
amurgirea te îndeamnă
să
uiți de tine și de veacuri,
să
te topești
precum
o ceară.
Tu,
iartă-mă
că te iubesc
dar
nu te vreau în palma vieții,
iubirea-i
sentiment profund
ce
sapă-n suflet
ca
un fulger,
nu
vreau să-mi amăgesc trezirea
în
amăgirea dimineții,
nu
vreau să-mi plouă-nlăcrimarea
căci
eu
sunt munte,
tu
ești cer.
Tu,
iartă-mi
plânsul dintre gene
ce
pleoapa
mi-o
încătușează,
mai
iartă-mi anii ce-s în plus
și
mă îngroapă
între
maci,
mă
iartă omul meu din vis
că
visul nu mă ține trează,
dar
anii ce-mi apasă viața,
îmi
sunt pe umeri
grei
copaci.
Silvia Urlih - 19.10.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu