sâmbătă, 21 noiembrie 2020

Vin iar sărbătorile - Silvia Urlih


 

Suntem în perioada postului Sfintelor sărbători de Crăciun.

Mereu am spus că nu-i păcat ce bagi în gură, e păcat ce scoți pe gură.

Dacă mănânci carne, sau fel de fel de alte mâncăruri dăunătoare, este despre sănătatea ta.

Dacă spui cuvinte care rănesc, nu mai este doar despre tine, ci rănești un om, un suflet. Dacă  lovești cu palma, cu pumnul, sau cu vorba, nu mei e despre tine, ci despre un alt om care va suferi.

 Sărbătorile Pascale ( prin restricțiile ce le-am avut în pandemie) ne-au arătat că ne putem ruga în case, că fiecare dintre noi ne putem aduce lumina în case, fără a merge la biserică.

Cu certitudine, ne va fi confiscat de pandemie și Crăciunul.

Iisus s-a născut , (25 decembrie în calendarul iulian, 6 ianuarie în cel egiptean) iar cei 3 magi au anunțat nașterea Lui. Hai să-i anunțăm și să-I serbăm nașterea  în sufletele și-n casele noastre, așa cum am făcut și cu învierea Lui.

 Faceți fapte bune, dragii mei ! Încetați să mai urâți, să mai judecați sau să mai jinduiți la bunul altuia ! Ăsta-i postul. Fii bun și milostiv cu aproapele tău ! Iartă-i pe cei ce te-au rănit ! Știu, e greu ce-ți sugerez, dar nu e imposibil.

Fiți buni, iertători și înțelegători, nu doar în posture. Fiți buni 365 de zile. Atât are un an (atunci când nu e bisect).

Te îmbrățișez cu lumină, prieten drag !

fragment din cartea „Printre infinituri”- Silvia Urlih

Se spunea că, unde dă părintele crește - Silvia Urlih


 

Se spune că, de fapt se spunea că „acolo unde dă mama sau tata, crește”. Cu siguranță că mulți dintre voi ați trăit acele vremuri. Probabil că mulți dintre voi ați fost bătuți sau pedepsiți pentru niște fleacuri. Probabil că mulți dintre voi nu ați simțit dragostea și iubirea mamei. Probabil că mulți dintre voi nu ați auzit-o pe mama voastră spunîndu-vă „te iubesc”. Unde au dus toate astea? „A crescut” ce ? A crescut cumva stima de sine? A crescut încrederea în tine? Ce a crescut? A crescut frica, teama și umilința. Noi, generația decrețeilor, am fost educați să respectăm de frică legile. Am fost crescuți în umilință și violență. Am fost educați să ne fie frică de vecini, de șefi, de conducerea statului.

Eu, nu doar că am fost bătută de mama și de tata, am fost și foarte crunt pedepsită. Mama, pentru orice fleac, mă încuia în beci, cu genunchii pe talaș ( resturi de lemn ). Acum sufăr de claustrofebie de care încă nu am reușit să mă vindec.

Ani de zile m-am luptat cu traumele copilăriei. Abia la vârsta a doua am reușit să mă vindec de unele dintre traume.

De ce am scris această introducere? Pentru că vreau să trag un semnal de alarmă părinților.

Dragii mei, uitați de faptul că „acolo unde dă mama crește”. Crește, dar crește golul din suflet. Crește lipsa curajului de a merge mai departe în viață. Crește lipsa stimei de sine. Cresc fricile și frustrările. Crește lipsa curajului de a începe ceva, de a intreprinde ceva nou în viață. Cel mai grav însă este că toate traumele la care am fost supusă, mi-au strivit personalitatea și m-au obligat să accept cu „zâmbetul” pe buze, cu lacrimi ascunse-n suflet, umilințele și manipulările emoționale.

Nu vă bateți , nu vă umiliți și nu vă pedepsiți copiii !!! Iubiții și arătați-le că-i iubiți, inclusiv spunându-le că-i iubiți !

fragment din cartea „ Printre infinituri” - Silvia Urlih 

Am vrut, mi-am dorit și am reușit ! - Silvia Urlih

 

Ce înseamnă jumătate de secol de viață, când te simți ca în anii adolescenței ?

Când aveam 20 sau 30 de ani, nu-i înțelegeam pe cei care, trecuți de 40-50-60 de ani spuneau că nu-și recunosc vârsta și că se simt tineri. Atunci îi credeam și-I vedeam bătrâni „sunt numai buni de pus pe varză”. Le spuneam „moși” și „babe”.

Uite că am ajuns și eu la anii pe care atunci nu-i înțelegeam. Nu-mi simt anii. Încă pot face lucruri pe  care adolescenții zilelor noastre nu le pot face. Nu am riduri, nu am celulită. Încă îmi văd licuricii din ochi.

Poate că și voi, cei mult mai tineri decât mine mă vedeți acum „numai bună de pus pe varză”. Eu însă vreau să vă spun că mă simt mai ceva ca-n anii tinereții.

De ce mă simt tânără ? Pentru că așa vreau.

De când mă știu am avut o gândire pozitivă. Din orice neplăcere sau ghinion, am căutat să văd partea frumoasă .

De când mă știu, am avut grijă ce mănânc și când mănânc. Am avut grijă să nu jignesc pe cei ce m-au rănit. I-am tratat cu indiferență și am căutat să mă înconjor doar cu oameni asemeni mie. Știi tu „Cine se-aseamănă se adună”

De când mă știu am fost o luptătoare, o femeie care a visat și care și-a dorit mereu să-și împlinească visele, care și-a dorit să-și depășească limitele. Am vrut să-mi dovedesc mie că POT să fiu și eu ca cei care au reușit în viață. Am „furat” de la viață tot ceea ce era mai frumos.

De când mă știu, am încercat să mă aliniez noilor tendințe (modă, tehnologie, gândire). Am fost în permanență o rebelă căreia nu-i plăcea să se alinieze și să se înregimenteze „turmei”. Mereu mi-am dorit să fiu mult mai bună decât mi-am fost azi sau ieri . Mereu mi-am dorit să nu mă las îngenunchiată de vicisitudinile vieții.

Provin dintr-o familie săracă, am copilărit într-o mahala din marginea orașului, dar am mers la o școală cu ștaif…. Cea mai bună școală din județ. Vedeam fete de vârsta mea, din clasa mea,  îmbrăcate și încălțate altfel de cum eram eu. Vedeam și-mi doream să fiu și eu ca ele.

Am suferit inclusiv de bullyng , așa cum se denumește azi hărțuirea, jignirea, batjocura între copii. Colegii tâdeau de mine pentru că eram sărăcăcios îmbrăcată, pentru că nu aveam un pavhețel pe care să-l mănânc în pauză, sau pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr un covrig. Râdeau de mine că umblam cu ciorapi mercelizați și cârpiți la taltă, și nu cu dresuri de mătase.

 Am strâns din dinți, am plâns în mine, am înghițit umilințele și injuriile, dar am mers mai depart și mi-am urmat visul.

Atunci, în anii copilăriei și adolescenței, mi-am spus și mi-am propus, că voi ajunge să fiu cineva, să fiu o doamnă, o lady, să am un dulap cu pantofi cu toc și o cameră plină de haine.

Am reușit ! Am acum două dulapuri cu încălțăminte și o cameră (dressing) cu haine !!

Am visat, mi-am dorit, am muncit și … AM !

Pot spune chiar că am ajuns să fiu cineva, adică să fac din numele meu un brand.

Pentru ceea ce am reușit să ajung să fiu azi, îi mulțumesc lui Dumnezeu, care mi-a fost alături și nu m-a părăsit nici măcar atunci când m-am dezis de el.

Îți mulțumesc Doamne că mi-ai fost alături , că nu m-ai părăsit și m-ai ajutat să-mi împlinesc toate visele.  

Am avut și continui să am ambiția de a-mi dovedi că POT să fac ceea ce îmi doresc.

De ce iar mă dau drept exemplu ? Pentru că dacă eu am reușit, poți reuși și tu.

fragment din cartea „ Printre infinituri” - Silvia Urlih


Nu-ți goni bărbatul de acasă ! - Silvia Urlih


 

Draga mea, oferă-i bărbatului pe care îl iubești, dacă îl iubești cu adevărat, tot ceea ce-și dorește. Nu fii egoistă, nu aștepta ca doar tu să primești fără să dăruiești.

Nu căuta să evadezi în fel de fel de boli, pentru a-i atrage atenția, grija și mila lui.

Nici un om nu se simte confortabil alături de o persoacă care se vaită mereu de cât de rău îi este, de câte boli are, de cât de obosit este, etc..

După o zi de muncă, îți dorești să ajungi acasă, un acasă unde să te relaxezi, unde să găsești afecțiune, iubire și atenție. Toți suntem surmenați de agitația lumii.

Hai să ne facem un acasă confortabil, unde să simțim că ne este paradisul unde să evadăm. Știți că femeile sunt mult mai rezistente decât bărbații. Știți (cred) că femeia este gâtul iar bărbatul capul ( e o vorbâ din bătrâni).

Dragele mele, nu vă goniți bărbații de acasă ! Nu-i trimiteți prin bodegi sau prin brațele altor femei. De noi, de voi femeile depinde dacă bărbatul pe care spuneți că-l iubiți vine cu drag acasă, dacă abia așteaptă să revină în căsuța voastră.

Un bărbat nu așteaptă de la voi doar mâncare, curățenie în casă, spălat și călcat. Un bărbat nu se simte confortabil când ajunge acasă și vede o femeie acră, nearanjată, nervoasă, obosită și pusă pe ceartă.

Un bărbat așteaptă de la o femeie afecțiune, cuvinte frumoase, cuvinte de îmbărbătare, un bărbat așteaptă să găsească acasă o femeie frumos îmbrăcată, frumos coafată și cu zâmbetul pe buze.

Dragele mele ! Dacă trăiți cu impresia că după ce v-ați pus pirostriile pe cap, l-ați „cumpărat” pe veci pe bărbat, vă înșelați amarnic.

De femeie depinde dacă bărbatul își schimbă sau nu atitudinea vis-à-vis de ea, încă de la începutul relației.

Nu-i așa că ne este foarte ușor să aruncăm vina pe bărbat ? Nu-i așa că ne este foarte ușor să-l vedem doar pe el „vinovatul” frustrărilor noastre ? Te-ai gândit vreodată că poate și tu porți un strop de vină ? Te-ai gândit vreodată că ai mult prea multe așteptări de la omul de care spui că te-ai îndrăgostit ?

Uuups… uite că am ajuns la un punct sensibit : te-ai îndrăgostit. Oare chiar ai ajuns să-l  iubești pe omul care îți este alături ? Ai ajuns să-l accepți cu bunele și cu relele lui ? De ce-ți dorești să-l schimbi, când, atunci când l-ai cunoscut era exact așa cum îl vezi acum. Ce te plictisește acum la el ? Ce nu-ți mai place la el ?

Cum faci să ții aprinsă flacăra iubirii (dacă a fost și este iubire).

Bărbații sunt lipsiți de imaginație. Ei sunt cam din topor, sunt eternii copii nematurizați, sunt „băiatul mamei”, pe care mama l-a alintat și l-a educat așa cum și-ar fi dorit ea să-I fie bărbatul.  Femeile sunt cele care au imaginația la ele. Ele sunt cele care visează. Determină-l pe omul care îți este alături să viseze alături de tine. Hai, că nu-i chiar așa de greu.

Nu uitați, dragele mele ! Bărbatul este eternul copil care-și dorește în permanență atenția pe care i-a oferit-o mama lui.

P.S. Doamnelor, să nu mă blamați pentru ceea ce am scris mai sus. Însă, după ce i-am judecat pe bărbați, uite că a venit timpul să ne „judecăm” și pe noi, femeile.

fragment din cartea „ Printre infinituri” - Silvia Urlih

Draga mea, fii tu însăți ! - Silvia Urlih


 

Dă-ți voie să fii cine vrei să fii  și cine ți-ai dorit, încă din anii copilăriei, să fii !

Și, uite că, vine o vreme când trebuie să lași în urmă toate modurile în care ai ales să nu fii cine nu ți-ai dorit să fii.

Trebuie să lăsăm în urmă toate modurile în care am fost cine au vrut alții, când nu am fost cine trebuia, pentru că a trebuit să fim altceva.

Trebuie să uităm de încrîncenarea de a demonstra că suntem cum nu ne dorim să fim, ca să ne conformăm dorințelor altora și pentru  a demonstra că suntem într-un anumit fel deși, în adâncul sufletului nostru credem și simțim altceva.

A nu fi cine suntem, este o alegere care ne-a făcut și ne va face rău. Ne va face rău nu doar nouă, ci și celor din jurul nostru.

Alege să nu mai fii dispusă să plătești scump pentru a fi cine nu ești. Alege să fii cine ești cu adevărat, indiferent ce trebuie să pierzi sau să lași în urmă.

E momentul să eliberezi tot ce ai ales să fii ca să nu mai fii cine ești.

E momentul să te simți bine în pielea ta.

Eu, zeci de ani, mii de zile, am fost cine nu mi-am dorit să fiu și asta m-a costat foarte scump. Am plătit cu vârf și îndesat pentru toate „măștile” pe care a trebuit să le port.

Cum am plătit ?! Era cât pe ce să-mi ucid sufletul. Era cât pe ce să-mi dau sufletul iadului.

fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih

Deschide poarta sufletului - Silvia Urlih


 

Deschide poarta sufletului ! Nu te îngrijora prea mult de modul în care o să-ți atingi visul. Lasă complet asta în seama unei puteri mai presus decât tine însuți. Trebuie doar să știi concret ce-ți dorești Rezolvările vor veni către tine la momentul potrivit.

Dorește-ți doar, și ți se va îndeplini !

Viața e prețioasă, e fragilă. In clipa asta ești, în clipa următoare te-ai dus. Ai plecat dincolo de nori și… ce ai lăsat în urma ta ? Ce ai luat cu tine ?

Fiecare clipă trăită, trebuie stoarsă de tot ceeaa ce poate da, fiindcă nu știi niciodată când va cade cortina peste actorul ce ți-ai fost în viața asta…. Nu știi când ți se va acoperi fața cu năframa tăcerii și a uitării. Nu știi niciodată când cerul te va chema la el.

Oamenii de succes, oamenii cu suflet mare, oamenii care au reușit prin forțele proprii, caută întotdeauna oportunități pentru a-i ajuta pe alții. De ce ? Pentru că, ei au reușit să-și depășească condiția de viață.

Deschide poarta sufletului și lasă ca tot ceea ce e benefic ție să te inunde , lasă să curgă peste tine bunăstarea, binele, iubirea și fericirea.

fragment din cartea „ Printre infinituri”- Silvia Urlih

Dă-ți voie să simți ! - Silvia Urlih


 

Un nou început nu are nevoie de o dată anume prestabilită, ci de conștientizare, motivație, voință și dorință. Un nou început vine atunci când simți că prezentul nu se mai pliază sufletului tău, atunci cînd simți că te sufocă prezentul cu toată toxicitatea lui.

Un nou început vine atunci când conștientizezi că prezentul nu te mai împlinește, ba din contra, îți provăacă răni greu vindecabile.

Un nou început vine doar dă-ți dorești schimbări majore în viața ta.

Schimbările nu se înfăptuiesc peste noapte și nici nu este util să ne așteptăm ca viața noastră să se schimbe printr-o minune. Nu uita că minunea ține doar trei zile. Nu am spus-o eu, o spun străbunii noștrii.

Depășind obstacolele, dovedindu-ne nouă că putem, că nu suntem neajutorați, incapabili sau „nedemni" de a trăi fericiți, de a ne transforma visurile în realitate, ne vom recâștiga încrederea în propriile forțe și vom câștiga, ceva de neprețuit.Vom câștiga confirmarea faptului că ne putem baza pe noi înșine, că indiferent ce se va întâmpla, vom avea o ancoră puternică și un aliat de nădejde – pe noi înșine și pe Dumnezeul nostru care știe foarte bine cum să ne călăuzească.

Dă-ți voie să SIMȚI cum IUBIREA DIVINĂ te AJUTĂ și te DIRIJEAZĂ !

fragment din cartea „ Printre infinituri” Silvia Urlih 

MULTE M-A ÎNVĂȚAT VIAȚA - Silvia Urlih

 

M-arunc în mare,

să mă-nsoțesc cu peștii,

mă urc pe munte

să mă agăț

de-o creastă,

m-adun în mine

să-m scriu cu aur

filele poveștii,

mă urc spre nori

să-mi fiu o aripă

măiastră.

 

Nu știu să-nnot,

dar peștii mă învață

cum să respir sub apă,

nu-s alpinist,

dar muntele mi-arată

că nu îmi sunt durere,

nu îmi sunt aripă,

dar viața m-a-nvățat să ies din groapă,

nu sunt măiastră,

dar sunt o pasăre ce-și scrie-n versuri

a sa vrere.

 

M-arunc în mine să-mi fiu tată și mamă,

mă însoțesc cu mine, să-mi fiu frate și soră,

mă uit la mine și vreau să-mi fiu năframă,

aș vrea să îmi fiu clipa, secunda dintr-o oră.

 

Am învățat să-mi trăiesc clipa,

am învățat să îmi fiu nor și ploaie

am învățat… multe m-a învățat viața.

Silvia Urlih - 21.11.2020

vineri, 20 noiembrie 2020

ÎMI VOI PRIVI IAR PRIVIREA ÎN OCHI - Silvia Urlih


Am întors spatele oglinzii,

pentru că

nu mai vreau să văd ce văd.

Vâd chipul unei femei

care nu mai vrea să-și ascundă zâmbetul

în spatele măștii,

care vrea să nu-și mai inspire expirația.

Nu mai vreau să văd un chip

care suferă

pentru durerea omenirii,

nu mai vreau ca,

atunci când ies din casă

să-mi șterg rujul.

Nu mai vreau

să văd o femeie tristă

căreia îi plâng ochii fără a plânge.

Nu mai vreau

să văd o femeie care

nu mai știe ce vrea

de la urgisita asta de viață.

Nu mai vreau

să văd o femeie care-și vrea viața înapoi.

 

Vreau să văd iar femeia veselă

 cu planuri de viitor,

fără tristețe în ochi,

și fără să-i mai plângă ochii fără să plângă.

Trăiesc cu speranța

că va trece și pandemia asta

și că-mi voi privi iar privirea în ochi.

Silvia Urlih - 20.11.2020

Remember - Silvia Urlih


Ce-am făcut în viața mea ? Multe am făcut. Am făcut balet, am făcut gimnastică ritmică, am făcut baschet, handball, atletism, am cântat la vioară, am cântat, am dansat, am muncit, am făcut un copil, am plantat mulți arbori,  am creeat o afacere , am făcut ceva case, am cumpărat ceva mașini, am ajutat persoane neajutorate, m-am dedicate trup și suflet tuturor celor care erau  în necaz sau nevoi, am afișat în stânga și-n dreapta zâmbete (false), am ascuns ceea ce mă nemulțumea, am plâns și am urlat de durere în gând, m-am dedicat celor dragi, am investit bani în haine și obiecte care nu-mi erau de folos.  Am tăcut, pentru a nu spune cuvinte care ar putea răni.

Ce nu am făcut ? Nu am făcut absolut nimic pentru mine. Nu mi-am alocat  nici măcar zece minute pe zi pentru mine, pentru sufletul meu.

Zicerea mea era : NU AM TIMP. Nu mi-am alocat timp să merg la un salon de înfrumusețare, la un salon de masaj, nu am avut timp să merg la un teatru, la un film sau la o plimbare prin parc. Nu am avut timp să mă privesc în oglindă, nu am avut timp să dorm atât cât mi-aș fi dorit.

De ce nu am avut timp ? Pentru că nu mi-am dat mie nici cea mai mică importanță. Mereu au fost pe primul loc altele și alții. Prioritățile mele erau altele.

Când sufletul și trupul mi-au obosit de-atăta „nu mai am timp”, a clacat. A vrut să evadeze în boală. Și… boala aia cruntă pe care o alesese trupul sau gândul, sau sufletul meu, nu era din cele mai simple. Doar că, Dumnezeu mi-a fost alături și mi-a spus : PLEACĂ ! Și-am plecat spre o nouă viață. Am lăsat totul în urmă și-am plecat departe de tot ceea ce-mi otrăvea sufletul. Am plecat și am lăsat în urmă munca de-o viață.

Am ales să-mi duc viața de una singură, doar eu cu mine. Doamne, ce bine mi-e acum ! În sfârșit m-am împrietenit cu mine și cu sufletul meu.

Acum am foarte mult timp pentru mine și pentru sufletul meu, pentru că acum știu cum să-mi drămuiesc timpul și-mi cunosc prioritățile.Am timp și să scriu. Sunt acum la a 29-a carte . Continui să împărtășesc din experiențele mele. 

fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih