Ce înseamnă jumătate de secol de viață, când te
simți ca în anii adolescenței ?
Când aveam 20 sau 30 de ani, nu-i înțelegeam pe
cei care, trecuți de 40-50-60 de ani spuneau că nu-și recunosc vârsta și că se
simt tineri. Atunci îi credeam și-I vedeam bătrâni „sunt numai buni de pus pe
varză”. Le spuneam „moși” și „babe”.
Uite că am ajuns și eu la anii pe care atunci
nu-i înțelegeam. Nu-mi simt anii. Încă pot face lucruri pe care adolescenții zilelor noastre nu le pot
face. Nu am riduri, nu am celulită. Încă îmi văd licuricii din ochi.
Poate că și voi, cei mult mai tineri decât mine
mă vedeți acum „numai bună de pus pe varză”. Eu însă vreau să vă spun că mă
simt mai ceva ca-n anii tinereții.
De ce mă simt tânără ? Pentru că așa vreau.
De când mă știu am avut o gândire pozitivă. Din
orice neplăcere sau ghinion, am căutat să văd partea frumoasă .
De când mă știu, am avut grijă ce mănânc și
când mănânc. Am avut grijă să nu jignesc pe cei ce m-au rănit. I-am tratat cu
indiferență și am căutat să mă înconjor doar cu oameni asemeni mie. Știi tu
„Cine se-aseamănă se adună”
De când mă știu am fost o luptătoare, o femeie
care a visat și care și-a dorit mereu să-și împlinească visele, care și-a dorit
să-și depășească limitele. Am vrut să-mi dovedesc mie că POT să fiu și eu ca
cei care au reușit în viață. Am „furat” de la viață tot ceea ce era mai frumos.
De când mă știu, am încercat să mă aliniez
noilor tendințe (modă, tehnologie, gândire). Am fost în permanență o rebelă
căreia nu-i plăcea să se alinieze și să se înregimenteze „turmei”. Mereu mi-am
dorit să fiu mult mai bună decât mi-am fost azi sau ieri . Mereu mi-am dorit să
nu mă las îngenunchiată de vicisitudinile vieții.
Provin dintr-o familie săracă, am copilărit
într-o mahala din marginea orașului, dar am mers la o școală cu ștaif…. Cea mai
bună școală din județ. Vedeam fete de vârsta mea, din clasa mea, îmbrăcate și încălțate altfel de cum eram eu.
Vedeam și-mi doream să fiu și eu ca ele.
Am suferit inclusiv de bullyng , așa cum se denumește
azi hărțuirea, jignirea, batjocura între copii. Colegii tâdeau de mine pentru că
eram sărăcăcios îmbrăcată, pentru că nu aveam un pavhețel pe care să-l mănânc în
pauză, sau pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr un covrig. Râdeau de mine că umblam
cu ciorapi mercelizați și cârpiți la taltă, și nu cu dresuri de mătase.
Am strâns
din dinți, am plâns în mine, am înghițit umilințele și injuriile, dar am mers mai
depart și mi-am urmat visul.
Atunci, în anii copilăriei și adolescenței, mi-am
spus și mi-am propus, că voi ajunge să fiu cineva, să fiu o doamnă, o lady, să
am un dulap cu pantofi cu toc și o cameră plină de haine.
Am reușit ! Am acum două dulapuri cu
încălțăminte și o cameră (dressing) cu haine !!
Am visat, mi-am dorit, am muncit și … AM !
Pot spune chiar că am ajuns să fiu cineva, adică
să fac din numele meu un brand.
Pentru ceea ce am reușit să ajung să fiu azi, îi
mulțumesc lui Dumnezeu, care mi-a fost alături și nu m-a părăsit nici măcar atunci
când m-am dezis de el.
Îți mulțumesc Doamne că mi-ai fost alături , că
nu m-ai părăsit și m-ai ajutat să-mi împlinesc toate visele.
Am avut și continui să am ambiția de a-mi
dovedi că POT să fac ceea ce îmi doresc.
De ce iar mă dau drept exemplu ? Pentru că dacă
eu am reușit, poți reuși și tu.
fragment din cartea „ Printre infinituri” - Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu