Ție, pruncul meu drag ! Silvia Urlih

De la fereastra unde-mi am masa de scris, văd muntele împădurit. Pădurea, verdele, mă cheamă spre ea. Mă vede… vede cum îmi curg lacrimile de dor… de dorul fiului și al fiicelor lui. Inima urlă de durere, sufletul hălăduiește disperat peste depărtări.

Am ales depărtarea. Am ales singurătatea. Am ales să plec cât mai departe, iar pașii m-au dus în celălalt capăt al țării… Mă puteau duce pe alte meleaguri, poate că aș fi ales străinătatea, dar dragul de plaiurile mele, dorința mea de a nu fi foarte departe, m-a țintuit legată de pământul meu natal. Mirifice meleaguri mi-a pus sub tălpi divinitatea… alese tărâmuri scăldate în verde crud.  Dar… departe mă aflu de tine și fetițele tale, mult prea departe.

Mi-e dor şi adesea visez că străbat în goană nebună distanţa dintre noi . Mă urc în mașina timpului și mă conduce lângă tine. Visez cu ochii deschiși că stau o clipă de vorbă cu tine, că îmi povestești problemele cu care te confrunți. Nu mi-ai mai spus nimic din ce te frământă. Poate că este mai bine așa… sau poate că nu mai ai probleme pe care să mi le împărtășești. Mama nu vrea să te deranjeze cu întrebări care poate ți-ar deschide poarta sufletului. Nu vreau să spui ce nu vrei spune. Tu știi că mama abia așteaptă să-ți descarci sufletul… dar nu vreau să forțez lucrurile. Tu știi că mama vrea să vorbim puțin, foarte puțin… nu vreau să te rețin din problemele tale. Iar atunci când vorbim, vreau să-mi spui doar ceea ce simți.

Durerea dorului de voi mă ucide clipă de clipă, dar mă hrănesc cu imaginea ta. Vezi tu fiul meu… acum Dumnezeu mi-este prieten și aliat. Mă confesez Lui. Mă spovedesc foii albe de hârtie. Ea… și ea mi-a devenit cel mai bun prieten. Mă ascultă, uneori chiar mă îmbărbătează. Vorbesc zilnic cu ea, cu fila goală ce parcă abia așteaptă spovedania mea.

Aș vrea să fiu o petală de trandafir să-ți mângâi o clipă obrazul, fruntea tânără și luminoasă.

Când vreau să uit de dor, mă apropii de tine cu ochii sufletului; mâinile mele te caută , te întâlnesc , te iau în brațe cum am făcut-o de mii de ori când erai doar un copil şi simt cum în mine urca seva proaspătă a pământului, amestecată cu tot ceea ce eşti tu. Aș vrea să cuprind cu brațele mele întreg pământul și o dată cu el și pe tine, să vă țin la piept, să ascult cum îți bate inima, să-mi las lacrimile să vă spele. Când vreau să uit de dor, mă apropii precum un fluture de sufletul tău, iar gândurile mele îţi cuprind gândurile... Când nu mai pot de dor, scriu…

Scriu, plâng și iar scriu. Apoi, de teama de a nu-ți trimite ce am scris, șterg tot. Poate că este mai bine să nu te mai încarc și eu cu dorurile mele.

Poate că nu o să-ți placă că-ți spun prunc, știu de fapt că nu-ți place. Acum ești bărbat, ai familia ta, ai fetele tale. Dar… până voi urca la cerul din pământ, tot pruncul meu vei fi.

În rest… în rest sunt sănătoasă și mi-e bine, copilul meu, fiul meu, pruncul meu.

ÎȚI SCRIU COPILE…

Îți scriu copilul meu

iar o scrisoare;

să știi că astăzi dealul a-nflorit,

că amintirea

încă mă mai doare

și dorul meu de tine

n-a murit.

Domnului meu îi scriu iar acatist,

îi stau în brațe

și îi povestesc ,

că sufletul mi-e liniștit

deși e trist

și-l rog

să te îmbrace-n flori

căci te iubesc.

Îți scriu copile

că îmi este bine

și plouă peste mine cu lumină,

că zilele

de fericire-s pline,

dar dorul

plânge

în surdină.

Scrisoarea

ți-am trimis-o cu un porumbel,

va ști să te găsească

să ți-o dea,

i-am spus :

-Să stai puțin cu el

și când te-ntorci

să-mi aduci gândul lui

scris pe o stea.

fragment din cartea„ Biserica sufletului meu” Silvia Urlih

Mi-am luat pe umeri desaga cu păcate. Silvia Urlih

Te simți singur, abandonat, totul în jurul tău se prăbușește, totul este negru, sau gri… toate se învârt… iar tu, tu ești în miezul întunericului. Nu zărești nici o rază, nici o luminiță. Nu o zărești tu, dar ea este deasupra minții tale. Este în sufletul tău. Ți-ai pierdut speranţa , dar ești mult prea orbit de gânduri negativiste pentru a o mai zări. Te obsedează doar un gând : problema mea nu are rezolvare ! Încerci să cauţi motivele pentru care te afli  în această  situaţie, îţi cauţi scuze și le găsești : societatea în care trăieşti, anturajul, partenerul, copiii… totul în afara unei  singure cauze: TU!

Încerci să învinovăţeşti pe toată lumea , dar numai pe tine nu te vezi. Știi cum se numeşte ? : amăgire ! Te amăgești. Știi unde duce? la distrugerea ta morală.
               Ţi-e greu să recunoşti , iar uneori recurgi cu gândirea şi la cel mai josnic fapt: să-ţi vinzi viața  întunericului. De ce ? pentru că tu , bietul de tine, tu nu ai nici o vină… cel de lângă tine poartă toată vina eșecurilor, nereușitelor tale. Doar pe tine nu te înțelege nimeni. Dar… dar tu încerci să comunici ? Tu îți dorești cu adevărat să fii înțeles, sau te complaci în situația de om neînțeles ?

Vrei să fugi și chiar reușești să fugi, să evadezi, să te ascunzi în fața sufletului tău, pentru că este mai bine și mai ușor pentru mintea ta , să fii ”nebun” , să nu mai iei decizii, să fii un întreținut, să gândească și să acționeze altcineva în locul tău.
              Dacă eşti deştept , dacă te lași îndrumat de simțire, de ceea ce-ți șoptește sufletul, îţi faci radiografia vieţii , a lucrurilor bune întâmplate în viaţa ta până în prezent . Vei fi uimit de ceea ce vei descoperi .  Gândește , analizează profund și vei afla unde greșești.   Gândește-te bine și spune-mi  : pe cine ai mai dezamăgi dacă alegi evadarea ? Dacă nu știi răspunsul, ți-l dau eu : pe Marele Creator, pe Dumnezeu . El ți-a propus o alternativă a vieții, iar tu ai dispus. El ți-a arătat drumul drept, dar tu, în nesupunerea ta, ai ales să te îndepărtezi, ai hotărât că este prea plictisitor și ai pornit pe o alee. Doar că aleea te-a condus spre un labirint de drumuri… Cum poți să mai ieși din labirint? Unde este lumina ?  Te învârți pe aceeași alee… Până când, îţi vine într-o zi “mintea la cap” sau înveți să gândești cu sufletul şi–ți aduci aminte de Creatorul tău și-i spui  : Doamne , dacă exişti , vreau să îmi dai o rezolvare la problema mea, simt deznădejde, uite … m-am rătăcit !
             Ştii ce se va  întâmplă? Primeşti  răspuns. Primeşti iertare. Primeşti  îndurare. Simți iar iubirea Lui !

Cândva, cu mulți ani în urmă, L-am răstignit chiar eu, spunându-I, strigându-I,  că nu există ! I-am strigat în față că dacă ar exista mi-ar da un semn, deși, El Dumnezeu îmi dăduse zeci de semne. Eu, în ne-simțirea mea nu am văzut semnele…. pe nici unul. Eu, în prostia tinereții mele și neîndrumată de nimeni , am ales aleile labirintului vieții. Apoi, când mă luptam să găsesc iar calea pe care mi-a arătat-o la naștere, am făcut un pas spre EL… unu pas mic, nesigur … Eu am făcut unul iar El a făcut 10 înspre mine.

                Tu ai simţit măcar o dată  prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ta, o favoare, o minune făcută de EL, pe care sigur nu o meritai? Sau măcar o bucurie? Ai simţit cât este de important să iubeşti necondiționat ? Să-ți iubești aproapele fără a-i cere nimic la schimb ? Și nu mă refer la iubirea dintre  un el și o ea, unde fiecare trebuie să dăruiască celuilalt.

IUBIRE.. e greu să întorci şi celălalt obraz… Încă nu cred că am ajuns la acest stadiu… și nici nu știu dacă voi ajunge vreodată să-l las pe cel care m-a nedreptățit să-mi murdărească cu ura și invidia lui și cealaltă parte a sufletului. Poate că tot El, Marele Creator mă va învăța cum să o fac…. și când să o fac. Eu deocamdată am regăsit drumul cel drept, drumul pe care El mi l-a pus sub tălpi în momentul în care mi-am ales părinții.

Știi cum a fost ? El mi-a arătat trei perechi de părinți. Mi-a spus : Alege una dintre perechi ! Iar eu am ales… Am ales în  funcție de cât de grele și de multe păcate trebuia să repar … păcate cu care am venit din viețile anterioare. Fiecare dintre perechile de părinți aveau în coșul sufletului lor , destinul meu…. În cartea vieții mele mi-era scrisă soarta… Părinții , soțul, prietenii, oamenii … și tot ceea ce mi s-a întâmplat până acum mi-au fost scoși în cale pentru a  învăța să repar și să nu mai repet greșelile pe care le-am făcut în viețile mele trecute…. Pentru a mă înălța spiritual, treaptă cu treaptă. Mi-a fost greu să înțeleg acest lucru, dar l-am înțeles și m-am supus fără să mai crâcnesc, fără să mă mai plâng. Mi-am luat pe umeri desaga cu păcate și am pornit să le repar, una câte una…. Doamne și câte mai am ?!!
             Dumnezeu nu zice cum să  iubeşti, cum să te comporţi, nu îţi impune reguli stricte cu privire la viaţa pe care trebuie să o trăieşti. Totul se rezumă la : iubire și iertare. Iartă-l pe cel ce ți-a greșit și iubește-l, pentru că ce dai , aia primești. Nu-l urî pe cel ce te urăște, pentru că ura lui te va îngropa în întuneric. Iubește-l , iar el nu te va mai vedea… lumina ta îl va orbi. Și uite-așa va uita de tine, iar tu îți vei continua drumul, liniștit și fără griji.

SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU

Iți scriu cu mâna tremurândă….

îți scriu că-s tristă

și-s flâmândă

sunt singură,

Tu și cu mine

hrănește-mă ,

învață-mă Doamne de bine !

Coboară-ți ochii tăi albaștrii ,

spre mine Doamne ,

dintre aștrii

învață-mă să te iubesc,

învață-mă …

cum să trăiesc?

Iubește-mă,

ia-mă la sân,

înalță-mă

căci nu-s păgân,

du-mă la Tine, du-mă spre nor,

iartă-mă,

căci sunt prin viață trecător.

Nu-ți cer nimic, doar sănătate ,

în rest…

dă-mi Doamne ,

bunătate,

dă-mi bunătate ca să iert !

învață-mă …

să nu-i mai cert…

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” Silvia Urlih

Să nu mori murind - Silvia Urlih

Ce minune e viața ! ce complicat de simplă e ! respiri, privești, mergi…. chiar poți gândi. Poți gândi cu mintea sau cu sufletul. Dar oare , tu ești cel ce-ți hotărăști soarta ? Tu ești cel ce-ți hotărăști trăirile ? Tu, sau Dumnezeu ? Dumnezeul meu…al tău…al lui… Seara te culci, dimineața te scoli.. peste zi umbli, te agiți…gândești… Rar, foarte rar te oprești din tot și toate și te-ntrebi…sunt eu ? cine sunt eu ? m-am născut…asta e bine... Am trăit până aici… dar am făcut eu oare ce se cuvine ? Am înțeles eu care-i rostul meu ? Am făcut ce trebuia să fac ? Am înțeles rostul venirii mele aici ?

Răspunsul ? Eu nu-l voi ști cu certitudine niciodată… Eu doar simt că sunt pentru că CINEVA a hotărât să fiu. Cineva, căruia eu îi spun Dumnezeu mi-a deschis ușa cerului, mi-a arătat o familie , două, trei și mi-a spus : ALEGE. Iar eu… eu mi-am ales familia. Poate că am greșit în alegerea mea. Poate că aș fi putut alege o altă familie… Dar, alegând din ceea ce mi s-a oferit, mi-am ales o soartă. De când m-am născut inconștientul meu știa ce drum voi avea de parcurs. Drumul pe care Dumnezeu mi l-a pus sub tălpi era drept, doar că au, în nimicnicia mea mi l-am complicat, neînțelegând la momentul oportun șoapta . Dintr-o cale dreaptă mi-am complicat existența și am transformat-o într-o frunză de brad, într-un labirint din care, la un moment dat am reușit să ies.

Dacă am înțeles răspunsul la întrebarea pe care mi-o tot pun: cine sunt eu ? Nu știu încă…Poate doar Dumnezeu mi-l va da la un moment dat.

Ieri, am învățat să zbor. Astăzi m-am oprit puțin din plutire și mi-am închis o clipă aripile să se odihnească. Astăzi vreau să savurez liniștea, împăcarea cu mine însămi…. vreau doar să simt cum totul în jurul meu e viață. Vreau să simt lumina iubirii cum vine peste mine și mă îmbrățișează cu darurile ei. S-ar putea crede că aripile mi s-au frânt. Crezi că mi s-au frânt ? NU ! Mâine,…  mâine îmi voi deschide iar aripile spre zborul luminos al vieții. Astăzi voi sta o clipă doar cu mine însămi să savurez , să simt gustul dulce acrișor al vieții. 

Astăzi mă voi gândi la înmormântarea morții , voi lăsa cerul să-şi plângă roua peste mine... Ieri, Domnul m-a găsit ... Mi-a spus pe nume și m-a chemat la El. La început nu am auzit, sau mi s-a părut că-i aud strigarea. Apoi L-am auzit foarte clar cum mă povățuia… Mi-a spus o rugăciune simplă, cea a inimii. Mi-a fost greu să învăț să o rostesc cu sufletul, să nu o recit ca pe o poezie, dar am reușit. Încearcă și tu ! Vei reuși să-L auzi, să-L vezi, să-L simți.

                El ne rostește fiecăruia dintre noi numele cu atâta duioşie...
Vom înțelege poate, cândva că Hristos a înviat pentru ca tu şi eu să scuturăm de pe aripile sufletului nostru praful întunericului . A ales să moară, apoi a înviat pentru ca să ne umplem aripile fiinţei noastre înnoite cu praf de stele şi de soare, de LUMINĂ, de lumina Iubirii, pentru a alunga pentru totdeauna negura păcatului şi a tristeţii şi a neiubirii...
Să acceptăm minunea trăirii prin Hristos, prin zâmbetul nostru, prin faptele iubirii noastre... prin faptele luminii primite de la El, înlăuntrul nostru...

Ţi se întâmplă uneori să vrei să dai timpul înapoi , să porneşti pe alt drum . Ți-e teamă că visul tău nu se mai poate realiza .Vrei să pleci , să fugi, să evadezi şi să începi o nouă viaţă . Ai impresia că nu mai poţi , dar…. dar Dumnezeu te întărește.

La fel ca și tine, mă întrebam uneori dacă pot să aduc înapoi ziua care tocmai a trecut , pentru că mi-am dat seama că am greşit undeva , dar după ,mi-am dat seama că din greşeală trebuie să învăţ.

Mi-a spus cineva că dacă visele pier, piere şi persoana care are visele . Am zâmbit și i-am răspuns că visele nu au cum să piară ci pot doar să se ascundă adânc în suflet . Stau acolo și vegetează. Așteaptă clipa când vor putea fi transpuse în realitate. Unii le înlocuiesc cu blazare , dar visele nu vor dispărea niciodată . Ele pot deveni realitate. Visele pier doar dacă omul alege să nu mai viseze . Pier o dată cu sufletul care trebuie să se întoarcă acasă, acolo de unde a venit.

Se spune că speranța moare ultima. Eu spun că speranța pleacă o dată cu omul. Ea nu moare niciodată.

Alege să trăiești trăind, alege să nu mori murind. Alege să-L simți și să-L iubești. Alege viața așa cum îți este ea scrisă !

Să aveți o săptămână minunată !

SĂ NU MORI MURIND !

Ai voie să plângi, dar fă-o în gând

ai voie să ceri, dar fă-o în șoaptă

ai voie să speri, tu fă-o sperând

căci ce e al tău, e-al tău și te-așteaptă.

Ai voie să urli, să țipi de durere

dar nu ai voie nicicând să cedezi

doar cel ce renunță când norul o cere

usucă pământul din albe livezi.

Tu ești universul ești gândul puternic

ești soarele tău și-al tău infinit

ești barca-n ocean cu vântul prielnic

ești fiul iubit de când ai venit.

Tu om din pământ cu iubire de zile

trăiește prezentul, trăiește trăind !

scrie în cartea-ți cu-albastrele-i file

că viața e viață ; să nu mori murind !

CINEVA

Cineva

și nu știu cine,

croșetează cu secunde,

sacul cu-amintiri

neșterse

mi-l cosește de ciulini,

norii negri mi-i tot ia din desagă

și-i ascunde,

într-un loc numit

Acasă

unde nopțile sunt crini.

Cineva

și nu știu cine,

cerne soare,

cerne ploi,

cerne spicul ros de vremuri,

cerne păsări

și izvoare,

ne gătește cu beteală,

ne golește… suntem goi,

ne îmbracă în dorințe,

viața Lui

ni-i la picioare .

Cineva

și nu știu cine,

m-a văzut fără de zbor,

mi-a-ncrustat pe umeri

viața,

sânge

n-a curs nici un pic,

peste suflet mi-a pus trup,

mi-a mai pus și-un strop de

dor,

m-a stropit cu apa vie,

din pământ

să fiu iar

spic .

fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih

Întâmplare, coincidență ?! Rânduială ! - Silvia Urlih

Știi, prietene ?! O să-ți spun un secret …. Este ”secretul ”meu, dar nu eu am inventat roata, deci nu eu am inventat faptul că nu există coincinețe. Eu doar am ”testat” acest fapt, am privit cu mare atenție la tot ce mi s-a întâmplat în ultimul timp. Cândva, pe vremea când îmi permiteam financiar, am ajutat pe foarte multă lume... oameni care erau la anaghie, dar poate că nu trebuiau ajutați, oameni care nu au apreciat gestul meu. Atunci am suferit. Apoi, tot citeam ”primești ce dătuiești” . Nu înțelegeam la ce se referă această scurtă propoziție. Am înțeles , trăind , din propria experiență. Dăruiește când ai, dăruiește când nu ai… primești cu siguranță înapoi înzecit…. Nu de la cel căruia îi dăruiești, ci de la cine nu te aștepți. Nu atunci când ceri, ci atunci când ești la ananghie, atunci când într-adevăr ai nevoie. Și nu mă refer strict la a dărui material, ci și la a dărui sentimente alese, de înțelegere, de răbdare, de iubire, de iertare.

                 Ai auzit și tu cu siguranță , de sute de ori expresia” Dumnezeu lucrează prin oameni”.

Poate că ai înțeles, poate că nu , sensul acestor cuvinte. Întoarce-te în timp, atunci când în viaţa ta ai fost la o răscruce şi nu ştiai care este drumul cel mai bun. Adu-ţi aminte cum ai ridicat privirea spre cer atunci şi, cu lacrimi în ochi ai întrebat : " Ce să fac acum?"...

Atunci când punem această întrebare din tot sufletul, deschidem o poartă. Şi este întotdeauna responsabilitatea noastră să o deschidem. Pentru că există liber arbitru. Deci, dacă noi nu dăm ”undă verde” Divinităţii, dacă noi nu permitem Luminii să intre, ea nu va intra cu forţa. Ea va aştepta până când noi îi deschidem. Va aştepta ca noi să o chemăm. Să nu ai nici o îndoială, că această Lumină există deja deasupra tuturor. Deasupra tuturor, în egală măsură, aşa cum există Cer, peste fiecare, în acelaşi timp... indiferent unde ne-am afla, indiferent ce culoare ar avea pielea noastră, indiferent de binele sau de răul săvârşit până în prezent, indiferent de vârstă, religie, sau condiţie socială. Acelaşi Cer există peste toţi. Şi aceeaşi Lumină. Singurul motiv pentru care nu o simţim cu toţii, este pentru că nu este lăsată să se manifeste. Este ca şi cum, peste întreaga lume ar ploua cu lumină , în fiecare clipă. Dar fiecare om are strategia lui de a accepta această ploaie a luminii . Unii îşi cumpără umbrele cât mai mari, să încapă cât mai mulţi oameni sub ele. Alţii îşi pun doar o şapcă, alţii se bucura lăsându-şi capul descoperit... Atunci când ne rugăm, din tot sufletul, nu facem decât să dăm umbrela la o parte, şi să permitem Luminii să ajungă la noi.

Ce se întâmplă atunci? Cum primim răspunsul? Care sunt acele semne de care se vorbea în vechime şi pe care dorim să le vedem? Oamenii ! ...Sună prea simplu, nu-i aşa?  Dumnezeu lucrează prin oameni. Îţi aminteşti acum? Acea persoană pe care ai întâlnit-o, aparent întâmplător, şi cu care ai început să discuţi ? Şi toate coincidențele care au urmat? Îţi aminteşti acea femeie care a apărut pe bancă, în dreapta ta, atunci când plângeai, cuprins de amărăciune? Îţi aminteşti ce ţi-a spus? Cine crezi că ţi-a spus, de fapt?

Minunile nu sunt efecte speciale. Minunile se întâmplă mult mai firesc decât ne imaginăm. Şi , în realitate, nu sunt altceva decât Răspunsuri. Un răspuns presupune că înainte de toate, s-a pus o Întrebare. Este treaba noastră să punem întrebarea. Dar modul în care o punem, va hotărî atât Răspunsul, cât şi felul în care îl vom primi.

Aşa că , de acum înainte, fii atent la oamenii pe care-i întâlneşti... Fii atent la ”mesajul” lor... Învaţă să citeşti printre rânduri.. Învaţă să asculţi. Şi atunci când vei asculta cu adevărat, Răspunsul va fi atât de uşor de descifrat... atât de limpede!

Priveşte dincolo de aparenţe. Dincolo de efectele speciale, dincolo de aşteptările tale sau de aşteptările celorlalţi. Dincolo de tot ce ţi s-a spus că înseamnă comunicarea cu Divinitatea şi ce înseamnă să fii ghidat, sau ajutat. Nu te fixa pe nimic. Păstrează-ţi mintea deschisă şi cel mai important, păstrează-ţi inima deschisă. Dă la o parte umbrela îndoielii şi permite Luminii să se reverse peste tine.

Priveşte oamenii pe care-i întâlneşti, zi de zi. Priveşte-i cu adevărat. La rândul tău, poţi fi un mesaj pentru cel de lângă tine. Poate şi altcineva te aşteaptă pe tine, aşa cum şi tu aştepţi pe cineva. Fă ceea ce simţi. Lasă ca întreaga ta fiinţă să fie un receptor şi un transmiţător al Luminii Divine.

Viaţa ta se va schimba şi vei descoperi în tine puteri nebănuite. Tristeţea, disperarea, descurajarea, toate acestea vor dispărea din fiinţa ta. Pentru că, acum, în locul lor, va fi atât de multă Lumină, atât de multă Iubire, atât de multă încredere şi putere interioară, încât orice altceva nu şi-ar mai găsi locul în fiinţa ta.

Şi drumul de urmat, ţi se va aşterne la picioare, parcă prin minune. Şi cu fiecare pas, vei ŞTI că totul a fost pregătit pentru tine, prin toate întâlnirile, discuţiile, întâmplările de până acum. Toate te-au adus aici, totul s-a petrecut în aşa fel, încât tu să ajungi aici pe acest drum nou...

SPIRIT LIBER

Împletită cu-al meu chin,

nu vedeam lumina albă,

soarele și-al lui senin,

luna, galbenă și dalbă.

Mă trăgeau dureri în valuri,

suferința m-afunda,

nu vedeam visul din daruri,

lacrima mă scufunda.

Am zburat peste rechini,

înotând prin zări albastre,

am cântat printre castani,

am dansat pe albe astre.

Mi-a fost frică, am strigat

dar am reușit să ies,

sufletul l-am descuiat,

zarea verde am ales.

Astăzi eu plutesc spre stele

de credința m-am legat,

doruri, gânduri și-alte rele

pe cărare le-am uitat.

Ei, ce-atunci mi-au dorit răul,

acum plâng în locul meu,

iar eu zbor, plutesc cu dorul

visului spre Dumnezeu .

Jubilez acum deasupra

mării negre din abis

îngerul mi-a dat aripa

e cu mine , nu în vis !

DE CINE FUG ?

Ce se întâmplă-acum cu mine ?

Iar spre  lumină mă îndrept ,

spre ceruri albe și senine,

spre împlinirea ce-o aștept .

Spre Tine îmi îndrept iar gândul

acum în ceas târziu de seară

alerg în zbor peste pământul

cu ceață, vifor , ger și–ocară.

De cine fug așa speriată?

De mine însămi sau de voi ?

Trecutul, ce-am avut odată

l-am înflorit într-un trifoi.

Cer stelei să mă ia în brațe,

cer lunii să mă aibă-n pază,

cer soarelui să mă înalțe,

să zbor cu mine, să fiu trează.

Trecut-au anii peste mine,

m-am adunat ades de jos…

dar n-am lăsat să mă încline

nimic din ce era grunjos.

Azi visul mi l-am împlinit…

deși mi-a fost atât de greu

și-acum  când merg spre asfințit

sunt tot cu mine și cu Dumnezeu.

Fragment din cartea „Biserica sufletului meu” de Silvia Urlih