Ție, pruncul meu drag ! Silvia Urlih

De la fereastra unde-mi am masa de scris, văd muntele împădurit. Pădurea, verdele, mă cheamă spre ea. Mă vede… vede cum îmi curg lacrimile de dor… de dorul fiului și al fiicelor lui. Inima urlă de durere, sufletul hălăduiește disperat peste depărtări.

Am ales depărtarea. Am ales singurătatea. Am ales să plec cât mai departe, iar pașii m-au dus în celălalt capăt al țării… Mă puteau duce pe alte meleaguri, poate că aș fi ales străinătatea, dar dragul de plaiurile mele, dorința mea de a nu fi foarte departe, m-a țintuit legată de pământul meu natal. Mirifice meleaguri mi-a pus sub tălpi divinitatea… alese tărâmuri scăldate în verde crud.  Dar… departe mă aflu de tine și fetițele tale, mult prea departe.

Mi-e dor şi adesea visez că străbat în goană nebună distanţa dintre noi . Mă urc în mașina timpului și mă conduce lângă tine. Visez cu ochii deschiși că stau o clipă de vorbă cu tine, că îmi povestești problemele cu care te confrunți. Nu mi-ai mai spus nimic din ce te frământă. Poate că este mai bine așa… sau poate că nu mai ai probleme pe care să mi le împărtășești. Mama nu vrea să te deranjeze cu întrebări care poate ți-ar deschide poarta sufletului. Nu vreau să spui ce nu vrei spune. Tu știi că mama abia așteaptă să-ți descarci sufletul… dar nu vreau să forțez lucrurile. Tu știi că mama vrea să vorbim puțin, foarte puțin… nu vreau să te rețin din problemele tale. Iar atunci când vorbim, vreau să-mi spui doar ceea ce simți.

Durerea dorului de voi mă ucide clipă de clipă, dar mă hrănesc cu imaginea ta. Vezi tu fiul meu… acum Dumnezeu mi-este prieten și aliat. Mă confesez Lui. Mă spovedesc foii albe de hârtie. Ea… și ea mi-a devenit cel mai bun prieten. Mă ascultă, uneori chiar mă îmbărbătează. Vorbesc zilnic cu ea, cu fila goală ce parcă abia așteaptă spovedania mea.

Aș vrea să fiu o petală de trandafir să-ți mângâi o clipă obrazul, fruntea tânără și luminoasă.

Când vreau să uit de dor, mă apropii de tine cu ochii sufletului; mâinile mele te caută , te întâlnesc , te iau în brațe cum am făcut-o de mii de ori când erai doar un copil şi simt cum în mine urca seva proaspătă a pământului, amestecată cu tot ceea ce eşti tu. Aș vrea să cuprind cu brațele mele întreg pământul și o dată cu el și pe tine, să vă țin la piept, să ascult cum îți bate inima, să-mi las lacrimile să vă spele. Când vreau să uit de dor, mă apropii precum un fluture de sufletul tău, iar gândurile mele îţi cuprind gândurile... Când nu mai pot de dor, scriu…

Scriu, plâng și iar scriu. Apoi, de teama de a nu-ți trimite ce am scris, șterg tot. Poate că este mai bine să nu te mai încarc și eu cu dorurile mele.

Poate că nu o să-ți placă că-ți spun prunc, știu de fapt că nu-ți place. Acum ești bărbat, ai familia ta, ai fetele tale. Dar… până voi urca la cerul din pământ, tot pruncul meu vei fi.

În rest… în rest sunt sănătoasă și mi-e bine, copilul meu, fiul meu, pruncul meu.

ÎȚI SCRIU COPILE…

Îți scriu copilul meu

iar o scrisoare;

să știi că astăzi dealul a-nflorit,

că amintirea

încă mă mai doare

și dorul meu de tine

n-a murit.

Domnului meu îi scriu iar acatist,

îi stau în brațe

și îi povestesc ,

că sufletul mi-e liniștit

deși e trist

și-l rog

să te îmbrace-n flori

căci te iubesc.

Îți scriu copile

că îmi este bine

și plouă peste mine cu lumină,

că zilele

de fericire-s pline,

dar dorul

plânge

în surdină.

Scrisoarea

ți-am trimis-o cu un porumbel,

va ști să te găsească

să ți-o dea,

i-am spus :

-Să stai puțin cu el

și când te-ntorci

să-mi aduci gândul lui

scris pe o stea.

fragment din cartea„ Biserica sufletului meu” Silvia Urlih