ALBASTRU FĂRĂ TIV - Silvia Urlih

Sunt,

după ani şi ani,

iubite,

femeie fără amintiri,

m-ai smălțuit cu-aramă albă

din talpă

până-n coapsa lunii,

m-ai șlefuit în diamant

din piară

fără de ciopliri,

m-ai adunat într-un buchet

și m-ai redat,

făptuiră,

lumii.

Am fost,

prin ani de colindat,

boare de vânt,

doar o urzeală,
m-am destrămat printre suspine,

m-am rupt,

bucată cu bucată,
m-au cernut anii pe pământ,

m-am scris pe fila

ancestrală...

sunt,

după ani de-nrourări,

sunt iară un întreg,

sunt toată.

Au troienit furtuni prin mine,

nopți fără lună

m-au păzit,

am bejenit fără cătare,

m-am scrijelit pe portativ,

noratic trup din umbra lunii

m-am fragmentat,

dar,

am trăit…

tu-mi dai lumină fără umbre

să-ți fiu

iubite,

albastru fără tiv. 

Silvia Urlih - 23.12.2015

NE LEAGĂ DEPĂRTAREA - Silvia Urlih

Ne leagă depărtarea,

ne-mpinge

spre iubire,

ne leagă cu tristețea dorului din noi,

pășuni de maci ne pune în vise

și-n privire,

ne mână spre cuvinte rostite

printre ploi.

Ne leagă depărtarea,

în lanțuri ne-ncătușă,

lacăt fără de cheie ne face

pe-amândoi,

ne doare depărtarea,

dar,

mâine e cenușă…

ne leagă depărtarea iubirilor

din noi.

Ne leagă depărtarea,

ne plăsmuim

din vise,

cu visele de mână  ne strângem

în trifoi,

noaptea

o facem ghem,

din ghem

croim culise…

ne-așteaptă scena vieții,

ne-așteaptă

să fim doi. 

Silvia Urlih 16.12.2015

SĂRUTUL VIEȚII - Silvia Urlih

Timpul

lunecă ușor,

legănându-se în noapte,

mă cuprinde necuprinsul,

mă apasă înserarea,

trupul

freamătă-n alean,

îți aud șoapta din șoapte,

mângâierile le simt,

dar,

mă doare depărtarea.

Brațul tău

știut de zei,

mângâie trup istovit,

ochii tăi,

cer nepătat,

rupe liniștea-nserării,

buzele,

mac purpuriu,

mă ridică-n răsărit,

simt

cum trupul gândului se predă

nemărginirii.

Toamna ta-mi caută gura

arsă

de sărutul vieții,

umbra ta mă-nvăluie,

mă îmbracă

în suspin,

mă întind să-ți mângâi gâtul,

dar

te pierzi sub pleoapa nopții,

cu privirea însetată,

tot te caut…

și mi-e chin. 

Silvia Urlih 05.12.2015

NE GĂSIM, IUBIM, TRĂIM - Silvia Urlih

Suntem

două jumătăţi ce se caută

într-una,

trup ciuntit de neiubire,

trup cu viață,

trup de lut,

căutăm cu nerabdare întregirea,

nu furtuna ,

căutăm

lumina vie într-un trup

la fel de rupt.

Suntem

inimi care bat ne-mplinite-nticăire,

le lipseşte zidul casei,

suntem

chei fără de uşă,

ai deschide să priveşte,

însă ușa,

ți-e zidire ,

nu e cheia potrivită,

iară casa,

ți-e-n cenușă.

Suntem

pomi cu crengi uscate care-și caută-nflorirea,

ne culegem dintre vreascuri,

refuzăm

să amurgim,

înflorim când întâlnim rătăcind ca noi,

iubirea,

suntem

două jumătăți…

ne găsim,

iubim,

trăim.

Silvia Urlih 01.12.2015

ÎȚI SUNT ȘI ÎMI EȘTI LEGĂMÂNT - Silvia Urlih

Mi-e trupul

ca marea în flăcări,

sunt noapte,

îmi sunt temnicer,

mă strâng ca o floare-n zăpadă,

alerg

pe ogoare pustii,

te strig

și

te chem să mă aperi,

o oază eternă îți cer,

te strig

și

te chem să-mi fii stâncă,

în brațe cu dor

să mă ții.

Mi-e trupul

ca roua pe floare,

mi-i sufletul ars de-așteptări,

aruncă-mi pustiul din suflet,

gonește

tăcerea din mine,

te am

și te simt,

îmi ești soare,

eram

de curând depărtări,

arată-mi că ești și că sunt,

condu-mă spre zile senine.

Cuprinde-mă toată în palmă,

îți sunt

și

îmi ești legământ,

zidește în aur pecetea,

aprinde lumină  pe lună,

albastrul separă-l de cer,

bezna ascunde-o-n mormânt,

sunt taine

ce doar universul îl știe a face

cunună.

Mi-e trupul

un puzzel răsfrânt,

tot caut să-l fac

un întreg,

mă strâng din bucăți rătăcite,

dar,

piesele fug către tine,

adună-mă-n palme să fiu,

vreau

viață să simt,

s-o culeg,

vreau visul să nu-mi fie vis…

să simt doar,

că

tu ești cu mine. 

Silvia Urlih 13.11.20

TOAMNA DIN MINE ÎNFRUNZEȘTE - Silvia Urlih

Se scutură salcâmi sub ploaie,

sub ploaia vremii

și-a-nvierii,

ploaia

mă spală de-ofiliri,

floarea

mă-mbracă în uitare,

tăcerea–mi cântă la ureche ,

uitarea prinde gustul mierii…

salcâmi

și ploi

și învieri,

nu-mi mai sunt astăzi doar visare.

Se scutură sub ploi salcâmii,

sub ploi

visate-n primăveri,

visul

mă-nvăluie-n cuvinte,

silabele

mă amețesc,

de albe seri mă dezvelesc,

zilele

nu îmi mai sunt dureri,

noapte cu zi se împreună

și-mi spun în șoaptă

că trăiesc.

Se scutură sub ploi salcâmii,

sub

ploi de vară-n toamnă caldă,

căldura toamnei

mă-nfioară,

fiorul vieții

mă trezește,

trupul tresaltă a dezmierd,

dezmierd

ce sângele mi-l scaldă,

toamna din mine

înfrunzește,

se-așează sub salcâm…

trăiește.

Silvia Urlih - 13.12.2015

VOM RESCRIE CARTEA NOASTRĂ - Silvia Urlih

Iubite,

m-a mai trezit o noapte,

iar

răsăritul mi-a spus să înfloresc,

m-a luat de mână și dansând,

m-a dus spre tine,

m-a îmbrăcat în zori de vară

și

strai împărătesc,

m-a refăcut întreg,

sunt iar parte din mine.

Iubite,

azi pasu-mi recunoaște lumina

din lumină,

întunecimea sorții sub stâncă s-a ascuns,

de tine,
ți-aud

freamătul vieții,

mă simt

de daruri plină,

ești completarea mea,

căci

tu ești parte din mine.

Iubite,

oceanele din mine s-au liniștit,

au adormit

în vreme,

ogoarele din suflet așteaptă să le sădești

în glastră,

tu

îmi vei vorbi cu gândul,

eu

le voi scrie în poeme,

noi,

vom deschide cerul

și

vom rescrie cartea…

cartea noastră.

 Silvia Urlih - 06.12.2015

Te-a măcinat vreodată sentimentul de vinovăție ? - Silvia Urlih

Trăim timpurile când nu mulţi sunt cei care vor să cunoască adevărul, dacă acesta le va aduce o inconvenienţă. Majoritatea îşi formează propriul adevăr, pentru că nu vor să plătească preţul poverii lui. Se falsifică bani, picturi, documente. Sunt din nefericire şi oameni falşi, care se dau a fi drept altceva decât ceea ce sunt.

                La teatru un om ia o mască şi schiţează un zâmbet. Iese pe scenă face oamenii să  râdă. Apoi ia o altă mască, care arată o faţă  tristă  şi încruntată de tragedie, iese pe scenă şi înmoaie inimile oamenilor. Și… uite aşa cred că s-a născut cuvântul ”ipocrit”. Ce înseamnă acest cuvânt ? Înseamnă a pretinde, a juca un rol, un rol diferit de cel adevărat. Un om este ipocrit dacă pretinde că are anumite calităţi pe care practic nu le are. Un om ipocrit este un fals.
                Ipocriţi se găsesc peste tot. Una spune,  alta face .  El poate vorbi ca un înger , poate recita multe texte despre credință, adevăr, dreptate, supunere, iertare , dar când este vorba de faptă vezi în el un alt om.  Atunci când face un bine, când face o faptă bună, vrea să fie văzut şi apreciat de oameni. Ei consideră  că a arăta o virtute când nu te vede nimeni este o risipă de timp. Făţarnicul , ipocritul, simte dorinţa de a fi vorbit de bine. Este condus de opinia oamenilor şi nu de sufletul lor. Au teatrul în sânge, poate s-au născut așa, sau poate și-au cultivat acest”talent” pe parcursul vieții.
                Am văzut multe cărţi legate frumos, dar când le-am deschis am fost dezamăgită, pentru că nu am găsit în ele valoare. Am tăiat un măr și am constatat că este viermănos. Cam aşa sunt şi ipocriţi.  Frumoși la suprafață, dar la interior…. Sunt foarte severi cu alţi, cer adevăr și fapte bune de la cei din jur, dar sunt foarte îngăduitori cu ei înşişi. Văd paiul din ochiul altuia, dar nu-și văd parul din ochii lor. Au întotdeauna sfaturi pentru casa și viața altuia, dar cu viața , casa şi familia lor lasă de dorit. 

Prietene, te-ai întrebat vreodată dacă Dumnezeu este mulțumit de tine? L-ai dezamăgit vreodată ? Ești mulțumit de tine însuți ? Privește-te și dă-ți un răspuns. Analizează-te bine și răspunde-ți. Nu te va ști decât Dumnezeu.

E un sentiment atât de plăcut să simţi că trăieşti prin tine şi nu prin ceilalţi, că ai dorinţe, idei ce prind contur pentru că tu vrei să se întâmple acest lucru. Te simţi împăcat cu tine însuţi. Îmi spunea cineva ca pe primul loc eşti TU, pe locul 2 eşti TU, iar pe locul 3 eşti tot TU. Urmează apoi și ceilalţi. Ai experimentat acest sentiment ? Unde crezi că te va duce acest clasament ? Să fie doar teorie?

                Mulți cred că regulile , că legile scrise și nescrise sunt făcute pentru a fi încălcate. Uneori așa și este, doar că cel ce le încalcă mereu , pierde relaţia de prietenie, intimitate şi încredere cu Dumnezeu . Poți avea surpriza să te vezi jos, scăpat ca din întâmplare din palma Lui… și asta dacă I-ai simțit vreodată căldura palmelor. 

                Uneori mă întreb: Ce câştigă  un făţarnic ? Ce-l determină să fie altceva decât este de fapt ? Ce urmărește ? Sunt conștienți că muşchii nefolosiţi se atrofiază ? Știu că sunt peşti care trăiesc la mari adâncimi, în întuneric şi nu mai văd, pentru că nu și-au folosit niciodată ochii pentru a  vedea.
                Te-ai simțit vreodată vinovat ? Ți-ai conștientizat greșeala, păcatul ? Ce înseamnă de fapt să fii vinovat , să te simți vinovat ? Să încalci nişte reguli, nişte graniţe, prejudecăţi, de cele mai multe ori impuse de ceilalţi ? Ai conștientizat vreodată că ai făcut pe cineva să sufere ? Iar dacă da, ți-ai cerut iertare , scuze? Te-ai străduit apoi să nu mai continui să repeți această greșeală ? Se spune că greșeala recunoscută este pe jumătate iertată. Este iertată, dacă nu o mai repeți. Doar că… rămâne în mintea și sufletul celui nedreptățit  un ”ceva”. Ceva care te face mult mai prevăzător, mai atent.

Unii consideră că vinovăţia te face mai responsabil. Postură pe care societatea te obligă să o adopţi. Adevărul e că vinovăţia este un complex care îţi aduce slăbiciune, fixaţii şi chiar nu te face mai responsabil ci mai vulnerabil.

Ce simţi în momentul în care te macină vinovăţia? Te simţi pierdut, lipsit de ajutor, plin de remuşcări? Ţi-e teamî că îi vei pierde pe cei dragi? Ţi-e teamă că o să rămâi singur? Sau ce simţi mai exact? A apărut pentru că nu te simţi suficient de bun, pentru că tu crezi că îi dezamăgeşti pe cei din jur? Sau…

Mi-ar plăcea ca cei din jurul meu să-și accepte vinovăția de a fi făcut pe cineva să sufere. Mi-ar plăcea ca acel cineva să-și recunoască greșeala și să nu o mai repete. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume ideală, sau măcar normală… Dar… ce înseamnă de fapt normalitate ? Are cineva definiția reală ? Cine este mai normal ? Omul care își conștientizează greșeala și suferă, sau omul care are o părere foarte bună despre el și crede că deține adevărul absolut ?

Din nefericire, sunt oameni și OAMENI. Oameni care sunt complexați de vinovății, oameni care nu-și conștientizează vina, dar și OAMENI adevărați.

VISUL NU MI-E VIS !

Sunt vinovată

că iubesc pământul,

că scormonesc în templul cu lumină,

sunt vinovată

că-mi torn în sânge infinitul

și că invit zăpada

să stau cu ea la cină.

Trecutul m-a-mbrăcat

în rochie de vestală,

mi-a pus în plete cununi de grâu cosit,

mi-a pus în palme sceptrul

și o catedrală

și m-a trimis în lume

cu lauri aurit.

Sunt vinovată

că înfloresc culoarea,

că scriu pe curcubeu cuvinte ne-nțelese,

sunt vinovată

că mă-nsoțesc

cu zarea,

iar îngerul sub tălpi

covor de vise-mi țese.

Sunt vinovată

că răscolesc în munte,

să caut regăsirea

să mă găsesc

pe mine,

sunt vinovată

că sunt doar un grăunte

și poate cer prea mult din ce mi se cuvine.

Sunt vinovată

că urc ușor pe soare,

că poarta universului spre mine

s-a deschis,

sunt vinovată

că am pământul

sub picioare,

sunt vinovată,

că visul nu mi-e vis.

fragment din cartea „Nu mai am timp”- Silvia Urlih

PRIZONIER IUBIRII - Silvia Urlih

Iubite,

azi, soarele mi-a dat din timpul lui

o zi de vară,

și-o lacrimă mi-a dat,

să-mi spăl cu ea

uitarea,

mi-a dat

și un buchet de zori,

să-mi fie zorii

fără seară,

și-o rază mi-a mai dat,

să-mi fie ochi,

să-mi văd cu ei,

visarea.

Iubite,

azi, ploaia ta

mi-a mângâiat privirea-ncețoșată,

și-un strop din apa ei mi-a dat,

să-mi fie nou veștmânt,

mi-a dat

și un ocean de zâmbete,

să râd ca altă dată,

să îți zâmbesc,

zâmbetul meu

să-ți fie nou pământ.

Iubite,

azi, porumbelul tău mi-a fost iar

curier,

mi-a însorit fereastra cu flori

ce am visat,

cu frumusețea lor

de tine m-au legat

și

îți sunt prizonier,

un prizonier ce-acceptă în iubire

să fie-ntemnițat.

 Silvia Urlih - 01.12.2015

E greu urcușul, nu ? - Silvia Urlih

Astăzi m-am trezit bine dispusă. M-am sculat cu gândul că viața trebuie trăită, că viața este exact așa cum mi-o clădesc eu. Iar eu, eu vreau să zâmbesc, să fiu veselă, să fiu optimistă. Astăzi o să ies în parc să stau iar de vorbă cu vegetația, cu natura. Cu copacii, cu iarba, cu florile. Astăzi vreau să mai întorc o filă a vieții mele pe care să scriu un simplu cuvânt : VREAU !

Vreau pentru că pot, vreau pentru că trebuie, vreau pentru că așa îmi șoptește divinul.

Ce vreau ? Vreau să uit de dor. Vreau să nu mai doară. Vreau să fiu veselă, vreau să zâmbesc şi să uit de toate durerile şi eşecurile mele. Azi vreau să fie sărbătoare şi veselie, multă veselie… să curgă bună dispoziţie pretutindeni şi să aud hohote de râs. Vreau să văd în orice lucru întunecat firicelul de lumină. Vreau să zâmbesc soarelui şi vântul să îmi preia surâsul, și să-l ducă hăt departe . Să îl audă toţi acei care sunt departe, să se bucure şi ei o dată cu mine!

Vreau să mă îmbete veselia, fericirea pe care o voi lua de la arbori, de la flori, de la tot ce-mi dăruiește mama natură!
                Şi voi reuşi: ştii de ce? Pentru că am vizionat un filmuleț care m-a trimis cu gândul înapoi în timp și m-am revăzut foarte nefericită, pentru că atunci eram bolnavă, țintuită cu mii de fire ale deznădejdii , la pat. Atunci aveam dreptul să fiu nefericită. Atunci îmi lipseau multe.  Acum, când am sănătate cât să dăruiesc și altora, nu mai am nici un motiv să-mi plâng de milă. Nu am ce mânca ? Ba da, pentru că am văzut oameni cerșind. Nu am ce încălța ? Ba da, pentru că am văzut un tânăr  fără picioare, care-i povestea cuiva că se visează cumpărându-și pantofi. Ce motive aș avea să fiu tristă ?

Am văzut pe cineva care se plângea că nu are de muncă. Și pentru acest motiv se ascundea în spatele alcoolului. S-a creat astfel un cerc vicios între a se victimiza și a se ascunde de el însuși. Te ascunzi în spatele băuturii…. Nu-i rău. Doar că este doar un sentiment de uitare de moment. Problema rămâne. Problemă ?? Nu există probleme, există întotdeauna soluții.

Am întâlnit oameni care au uitat să mai râdă…. Oameni care își aduc nefericirea , boala și neîmplinirile , prin gândurile și temerile lor…. Oameni negativiști. Am întâlnit și oameni pozitivi, care, deși foarte bolnavi speră. Speră să poată merge iar, speră să poată mânca o friptură. Oameni care, deși urgisiți de soartă, SPERĂ. Dacă acei oameni pot, de ce nu ai putea și tu, omule care ai sănătate ? Ai sănătate, dar ți-o șubrezești pe zi ce trece cu gândurile tale negative. Ai un acoperiș, dar îți dorești un palat. Ai un venit, dar vrei câștiguri de milioane de euro , dacă se poate, câștigați la loto.

Am întâlnit oameni cu suflet bun, dar care nu-i permit să iasă la suprafață. Își ascund bunătatea în spatele unei figuri de gheață, al unor priviri care aruncă săgeți. Am întâlnit oameni care una simt și alta fac , sau spun. Am întâlnit oameni care au obosit, sau doar li se pare că au obosit…. Oameni blazați.

E greu urcușul, nu ? E greu, dar ce sentiment minunat ai când te vezi sus ! E greu urcușul, iar eu continui să urc, chiar dacă mă dor palmele de tăieturile stâncii, iar genunchii mă ard. Știu că la finalul urcușului mă așteaptă un câmp de flori. Știu că dacă ajung acolo, sus, sunt mai aproape de Divin. Știu că El mă împinge de la spate. Îi simt palmele binecuvântate. Ce este la capăt ??? Lumină, bunătate, iertare. Cu fiecare clipă ce trece, urc. Nu vreau să văd prăpăstiile ce mă înconjoară și mă cheamă spre hăul lor. Tu vezi cercul de lumină ?

E GREU URCUȘUL

Doamne!

ajută-mă să urc

pe munte,

fă-mi Tu urcușul mai ușor,

iubirea

fă-o pentru mine

punte…

mă dor genunchii …

și amintirile mă dor.

De când mă știu

urc

spre lumina vie,

mă doare palma de-atâta răscolire,

mă doare sufletul

căci ei

nu vor să știe

că urci spre infinit

doar

prin iubire .

E greu urcușul

când fruntea ți-e plecată,

e grea

și dureroasă nemurirea,

mi-s roși genunchii,

iar palma mi-e crăpată…

te rog din suflet…

lasă-mi doar

izbăvirea.

Tu

când m-ai luat de mână

mi-ai promis,

că greutatea gândului

nu mă va

doborî,

eu te ascult…

nimic nu am de zis,

căci știu

că apăsarea

nu mă va omorî.

SĂ NU TE-NTREBI

Să nu te-ntrebi

de ce cu viața,

te-ntreci

pe-al ei urcuș

și coborâș,

de ce scrii mai întâi

prefața,

de ce te-oprești

sau mergi

târâș.

Să nu te-ntrebi

de ce cu luna

nu te-ntâlnești

decât

în seară,

de ce te-agăți

mereu

de mâna

celui ce drag îți e…

să nu te doară.

Să nu te-ntrebi

de ce cu viața,

ai făcut pact

să nu mai plângi

și te îndrepți mereu

cu fața

lumina albă

s-o atingi.

Să nu te-ntrebi

de ce te naști,

sau de ce mori

fără a ști

că viața toată-i

zi de Paști

e sărbătoare

zi de zi.

 fragment din cartea „Nu mai am timp! - Silvia Urlih