Astăzi vreau doar să văd ! - Silvia Urlih

,, Pe data de 5 decembrie 1952, într-o zi de vineri, a avut loc la Londra ceea ce s-a numit „ceaţa secolului”. O ceaţă deasă care a paralizat oraşul şi a provocat moartea a 4000 de persoane. Atât era de deasă ceaţa încât un cetăţean ieşind cu soţia sa dintr-o staţie de metrou nu era în stare să meargă acasă, deşi nu locuia departe. Un necunoscut, auzind glasurile lor disperate, se oferă să-i ajute. Îi întreabă pe ce stradă şi la ce număr locuiesc, îi ia de mână, îi conduce direct acasă. Odată ajunşi acasă, cei doi soţi îi mulţumesc binefăcătorului şi îl întreabă: „– Cum de ne-aţi orientat cu atâta precizie?”

Răspunsul: „– Sunt orb”.

Luni… uite că astăzi este iar luni. Urmează marți….și iar va fi luni. Nici nu-mi dau seama cum trece timpul acesta…

Astăzi, vrăjită de somnul dulce al dimineţii , m-am întors pe partea cealaltă. Am vrut să mai dorm, dar m-am ridicat din pat ca în fiecare dimineaţa şi m-am urnit spre cele pregătitoare unei noi zile . Şi cum , ca în fiecare dimineaţă în care mă trezesc sunt bine dispusă, am început discuția cu mine însămi. Așa fac de mult timp, atunci când mă așez în fața oglinzii pentru a mă aranja.

-Hmmm… nu-i rău… nu arăți de loc rău, Silvia. Ești destul de odihnită. După două zile de liniște, de vizite, de discuții constructive cu prietenii, e timpul să o iei iar de la capăt. E luni, urmează încă o săptămână cu stres, cu probleme. Dacă nu te vei mobiliza, nu le vei putea rezolva.

Mi-arunc ochii pe fereastră și văd o maşină care încearcă să iasă din parcare. Era cât pe ce să lovească cu partea din spate o mămică cu un cărucior. Da, nu îmi plac oamenii care nu se uită pe unde merg, asta nu înseamnă că nu mi se poate întâmpla şi mie din păcate... 

Acum mă gândesc câţi dintre noi suntem atât de stăpâni pe vieţile şi timpul nostru, pe mintea și gândirea noastră, încât să fim liberi să alegem întotdeauna doar ceea ce ne face bine. Deşi lucrurile se doresc simplificate, îmi par uneori tot mai complicate, pentru că suntem liberi dar nu suntem, avem drepturi dar nu avem, avem timp dar nu avem, avem puterea să decidem pentru noi dar nu o avem, suntem constrânşi de mii de  lucruri din mii de zări care curg şi ne presează până simţim durerea aia de cap ascuţită ce dă stări de greaţă. Avem, dar nu avem… Interesant, nu-i așa ? Avem puterea de decizi, dar ne este frică să alegem.

Azi aş vrea să mă plimb cu maşina, pe-un drum fără gropi să văd în faţa mea cerul albastru pătat de câţiva nori albi pufoşi, să fie verde, să fie răcoare, să fie viaţă în tot şi să mă simt pe mine… Vreau să mă simt pe mine, să continui să mă împac cu mine şi să simt că trăiesc.

Vreau să văd ! Vreau să văd oameni fericiți. Vreau să văd chipuri zâmbitoare. Vreau să văd bucuria cum luminează privirile oamenilor. Mi-e tare greu să văd fețe triste, încrâncenate, obosite. Nu mai vreau să văd  oameni nervoși, irascibili, nemulțumiți. Vreau să văd frumusețea sufletelor lor. Vreau să văd, pentru că cine are ochi vede, cine are urechi aude, cine are inimă… SIMTE.

Eu m-am schimbat şi chiar foarte mult. Este un lucru absolut normal să mă schimb. Stă în natura omului să se  schimbe. Şi te schimbi datorită oamenilor pe care îi ai în jurul tău. Dacă eşti înconjurat de oameni de la care ai ceva de învăţat, îţi însuşeşti acele lucruri în care te regăsești, pe care tu consideri că trebuie să le înveți, să le repeți, să le transmiți și altora prin exemplul tău.

Astăzi vreau și trebuie să fiu calmă, să continui să iau viața exact așa cum vine, să nu mă mir, să nu mă las influențată de nimeni și de nimic,  decât de simțirile sufletului meu.

Astăzi vreau ca ziua să-mi fie fericită ! Știu că de mine depinde. Vreau și trebuie să văd doar frumosul din tot ceea ce mi se întâmplă. Vreau să văd cauza și nu efectul care duce la ură, boli, răutate. Vreau să văd cum pot ajuta la vindecarea cauzei prin lumina divină a iubirii  și apoi să mă bucur de efectul ei.

Astăzi vreau doar să văd ! Deschide-mi Doamne privirea ! Ia-mi perdeaua de pe ochii sufletului și lasă-mă să văd doar frumusețea creației Tale, omul !

IUBIRI IERTĂTOARE

Un podium îmi este

lumea întreagă,

pământul din cer

mă răscolește,

pădurea și marea

îmi cântă la orgă

dimineața îmi spune :

ești vie, trăiește!

Sunt vie,

trăiesc ,

liniștea-mi cântă,

cerul îmi piaptănă părul

cu vânt,

primăvara din toamnă cu mine se-ndreaptă

spre templul luminii

din cuvânt.

Lumea întreagă

m-alungă în vis,

crângul mi-l duc

liniștită-n spinare,

apusul mă cheamă

și încă n-am zis :

                               V-am iubit cu iubiri iertătoare !

A CÂTA OARĂ ?!

A câta oară

ninge peste noi ,

a câta oară albul

ne-nvelește ?

prin vifore

și arșiță

și ploi,

floarea zăpezilor

la rădăcină ne-nflorește.

Să cearnă peste suflete

zăpezi,

peste zăpezi

să punem flori de crin,

să strângem florile zăpezilor

grămezi,

să ne rămână sufletul curat,

fără suspin.

Să ne îmbrace albul

din nămeți,

cu aripe de verde crud

din vară

și să ne pierdem

în dalbe dimineți

cu clipa albă

să ne îmbrăcăm…

a câta oară ?!

 fragment din cartea „Nu mai am timp”- Silvia Urlih